Ascuns intre nori

De ce străluceşte licuriciul ?

În acest număr au răspuns temei de creaţie
Decembrie
feRicia
Roxana
Monica Donciu
Andrei
Monica Berceanu
Sânziana

Decembrie :

Era un timp când licuricii erau doar nişte gâze cenuşii de noapte. O astfel de gâză încerca într-o noapte să urce pe tulpina unei flori, străduindu-se din răsputeri să nu cadă, de câte ori tânăra femeie legăna floarea pe care o ţinea în mână. Într-un târziu micuţa gâză a reuşit să ajungă pe petalele florii, făcând-o pe tânăra femeie să tresară ca şi cum i-ar fi fost ruşine că gâza a văzut-o plângând.
- Bună seara, prinţesă. De ce plângi ? întrebase glasul micuţ.
Ea tresări din nou. Nu faptul că gâza vorbea o surprinsese, ci faptul că ştia.
- De ce mi-ai spus „prinţesă“ ?
- Pentru că eşti. Cine nu te cunoaşte ! Eşti zâna cea bună, prinţesa nopţii şi a tandreţii, cea care locuieşte pe insula din inima verii. Doar că nu te-am mai văzut de atâta timp ! oftă gâza.
- Mi-e dor de insula mea suspină prinţesa cu ochii în lacrimi. Tu ai mai fost acolo, gâză mică ?
- Am fost, prinţesă. Am fost de multe ori, să te caut, fiindcă toate vieţuitoarele pădurii şi ale mării întrebau de tine. Aşa am aflat că uzurpatoarea care ţi-a luat tronul te-a exilat. De atunci insula verii a început să pălească înspre toamnă. Nu mai este insula fericită de odinioară, până şi aerul miroase a frunze veştede. Iar pădurile se usucă fiindcă le lipseşte verdele ochilor tăi
- Dar prinţul meu ?… L-ai mai văzut ? întrebă ea cu nerăbdare. Gâza nu răspunse. M-a uitat, nu-i aşa ?
- Da, prinţesă. Îmi pare rău. Dar prinţul tău nu mai gândeşte cu mintea lui şi nu-şi mai aminteşte nimic despre trecut.  Dacă  te-ar revedea, nici nu te-ar recunoaşte. L-a prins cu totul în vrăjile ei negre.
- Bună seara, clipi steaua printre copaci. De ce sunteţi trişti ? întrebă poposind în părul prinţesei.
- Prinţesei îi e dor de casă… şi de prinţul ei, şopti gâza. Steaua oftă.
- Din păcate răul care i-a fost făcut prinţesei este dintre acelea care nu se pot îndrepta. Totuşi, putem face ceva pentru tine, prinţesă ? Există ceva ce ţi-ar putea alina, măcar puţin, durerea ?
Prinţesa plângea cu atîta jale încât abia reuşea să rostească cuvintele.
- Corăbiile de pe insulă… îmi plăcea atât de mult să le privesc… petreceam ore în şir privindu-le. Aş vrea să le mai pot vedea… măcar de la distanţă… aşa m-aş simţi ca acasă… ca şi cum m-aş mai putea întoarce…
Steaua se întunecă în tristeţe.
- Îmi pare rău, prinţesă. Nu stă în puterea mea să-ţi îndeplinesc această dorinţă.
- Ssst ! şopti gâza. Ba eu cred că poţi, spuse şoptind ceva la urechea stelei.
- Ai dreptate, spuse steaua. Acum eu trebuie să plec, prinţesă, dar tu nu vei mai fi tristă. Căci chiar dacă nu vei mai vedea niciodată corăbiile, luminile lor în noapte vor fi mereu cu tine, să-ţi mângâie singurătatea.
Prinţesa surâse şi pădurea se umplu de luminiţe zburătoare.

De-atunci licuricii nu mai sunt cenuşii, ci purtători de lumină. Ei au început să strălucească în noaptea când au furat o fărâmă din lumina stelei pentru ca prinţesa exilată să poată vedea, în nopţile de vară, luminile corăbiilor din insula pe care nu avea să se mai întoarcă niciodată.

feRicia :

Licuriciul străluceşte pentru că-i fericit. A învăţat să se bucure de fiecare dimineaţă, de răcoarea fiecărei seri de vară, de adierea vântului, de fiecare bătaie de aripă, de mireasma florilor, de zâmbetul oricărui copil. Oricât de necăjit ar fi se înveseleşte cu fiecare privire întâlnită, fiindcă asta îl face să nu se simtă singur. îi place să trăiască şi luptă pentru tot ceea ce e frumos. Radiază de iubire şi înţelegere… şi mai ales nu acceptă să fie singur. Singurătatea l-ar face să se simtă captiv ca într-un clopot de sticlă, asta l-ar omorî. 

Roxana :

De când eram mică îmi este frică de întuneric. E un timp al secretelor şi al misterelor, un timp al pericolelor şi al fricii. În pădurile întunecate se zice că noaptea, spiritele copacilor dansează şi aruncă umbre întunecate în visele oamenilor care vatămă pădurea.  În aceste clipe aerul devine fierbinte şi vântul pârjoleşte inimile necurate. În fiecare noapte de vară privesc copacii şi încerc să-mi aduc aminte de tot ce este necurat în inima mea. De aceea mă gândesc la legendă care zicea că pentru protejarea oamenilor rătăciţi licuricii au început să lumineze cărările pădurilor.

 Monica Donciu :
Liceul „Grigore Moisil“, Bucureşti

M-am aşezat în iarbă. Picăturile de rouă îmi mângâiau obrazul. Cerul senin îmi amintea de el, de timpul nostru.
„Ştiai că licuricii strălucesc doar pentru tine ?“ - aşa îmi spunea el cândva, demult - o amintire.
Şi ne aşezam în iarbă şi ne imaginam că eram doi licurici ce-şi jurau iubire. Ce păcat că doar eu străluceam… El nu era un licurici. Era o fantasmă a trecutului. Adevăraţii licurici dansau acum doar pentru mine.
În sfârşit au venit. Strălucirea lor reprezenta pentru mine speranţa că într-o bună zi voi putea fi ca ei : să strălucesc, să dansez şi să iubesc. M-am ridicat din iarbă şi am cutezat să mă apropii. Ce vedeam depăşea graniţele realului - era visare.  Dintr-odată mi-am simţit corpul uşor, luat parcă în zbor. Lumina ce mă înconjura nu-mi permitea să mai fiu tristă. Ei, licuricii, prin strălucirea lor, mă făcuseră din nou fericită !

Andrei :

Răspunsul pur şi simplu e uşor de dat… povestea însă e un pic mai lungă. Ea începe cu un tânăr plin de speranţe care avea un Suflet. Sigur că până aici nimic special. Cu toţii avem un suflet… zic unii… si vorba aceea, „Cine sunt eu să-i contrazic ?“. Dar sufletul lui avea ceva special… din cauza unei întâmplari ajunsese pentru scurt timp „dincolo“. Sigur că scurtul timp cât avusese timp să-l viziteze pe „dincolo“ nu-i oferise răgazul să mai facă si comparaţii între „dincoace“ şi „dincolo“. Însă ceea ce ştia sigur era faptul că acest „dincolo“, oricât de lăudat era de semenii lui, nu-l atrăgea. I se părea ca are farmecul unui deşert, pe care vrei să-l vezi, dar în care nu vrei să rămâi. Sigur că ( poate ! ! ! ) într-o bună zi va merge şi „într-un  alt  dincolo“ şi  poate…  cine  ştie ! ? !… va da atunci acolo nu de „farmecul unui deşert“ ci de „dulceaţa unei oaze“ în care să-ţi doreşti să rămâi veşnic. Însă până atunci… Sufletul vroia să lase ceva celor care stăteau aici, în „dincoace“, care să-i facă să uite de „dincolo“. Şi uite aşa îl găsim pe Suflet făcând sondaje de opinie în „dincoace“… evident că a dat mai întâi greş de vreo 2 ori cu sondajul pentru că nu alesese bine întrebările… evident că la un moment dat s-a gândit să apeleze şi la un institut specializat însă la ei încă nu se inventaseră… însă după un timp de greşeli şi chinuri aflase ceea ce-l interesa… Răspunsurile erau „lumina şi visul“… aşa că Sufletul, acum începu să-i caute pe „furnizorii de lumină şi vis“ ca să facă un „contract veşnic de furnizare“ a celor  două materii… Evident că primul la care s-a gândit a fost Soarele… dar nu l-a putut convinge sub nici o formă să le dea celor din „dincoace“ un pic de lumină şi noaptea… însă a reuşit cu  mari  sacrificii  să-l facă pe Soare să devină furnizorul lui de vise pe timpul zilei. Cum noaptea Luna era dătătoarea de vise, problema cu furnizarea viselor era rezolvată. Dar mai era o problemă cu lumina pe timpul nopţii. Acu’ vă imaginaţi şi voi prea bine că Sufletul nu s-a lăsat până nu l-a făcut pe Soare să le dea licuricilor un pic din strălucirea lui, ca să le fie celor din „dincoace“ ghid în nopţile întunecate… Cam asta e povestea lor… sau cel puţin varianta  pe care mi-a spus-o mie un licurici într-o noapte fierbinte şi întunecată de vară în care nu puteam dormi.

 Monica Berceanu :
Liceul „Mihai Viteazul“, Băileşti
 

De ce strălucesc licuricii ? Pentru că au atâta lumină de dăruit, încât nu pot să stea ascunşi - e şi aşa destulă negură în lume. Ei simt câtă nevoie are lumea aceasta de un strop de fericire şi privind cum toţi trec cu nepăsare printre spini de suferinţă… îşi iau inima în dinţi şi găsesc ei o cale de a arăta că mai există nu doar lumină, chiar strălucire…
Pentru că lumea este atât de întunecată ca un labirint blestemat de insensibilitate, pentru că lumea a uitat că are nevoie de dragoste, de zâmbet, de speranţă, pentru că noaptea este PREA neagră. E noaptea sufletelor noastre ce au uitat cum e lumina, suflete care se caută în disperare, care ajung la saţietate şi într-un final… MOR.
Licuricii strălucesc, dar păcat că sunt prea puţini ! Licuricii suntem unii dintre NOI care mai avem curajul de a cere dreptul la replică, de a TRÃI sau DE A MURI MAI FRUMOS DECÂT IERI !
Strălucim pentru că dorim să dăm ultima rază de lumină celor care s-au pierdut în întuneric.

Sânziana  :
Colegiul Naţional „Sf. Sava“, Bucureşti

Licuricii s-au născut cândva, demult,  într-o lume care încă mai credea în basme şi feerie… Noaptea de Sânziene este, după cum se spune, cea mai lungă noapte a anului, o noapte în care porţile cerului ni se deschid…
Pădurea era întunecată. Umbrele copacilor se zăreau de departe, schelete înfrunzite pe fondul senin al boltei. Tăcerea se auzea atât de bine, încât bătăile inimii ţi s-ar fi părut dans nebunesc.
Sorana încerca să se desprindă de teama ce-i cuprinsese sufletul ca  într-o menghină. Umbla încet, iarba mângâindu-i picioarele… Nu foarte departe se zărea o umbră. Sorana se aşeză lângă bărbatul necunoscut ce nu schiţă nici o mişcare, nu spuse nici un cuvânt… Dar ea ştia, ştia că într-o noapte ca asta îl va întâlni.
Începu să-i povestească cu frenezie despre trecutul ei : vorbea necontenit, cu frică, fără să ascundă nimic, voia ca el să ştie tot, că ea nu putea fi întreagă decât atunci când îl va întâlni…
Vremea trecea, se înnora, cerul se transformase într-o picătură neagră de mătase, iar crengile copacilor se înălţau ameninţător spre infinit. Dar Sorana continua să vorbească; privea drept înainte cu ochii dilataţi şi nări vii; spunea cum, în urmă cu un an, în acelaşi loc, i se arătase un semn, camuflat într-o întâlnire banală cu un bărbat. Dar ea trebuia să ştie şi să-i spună tot căci Timpul trece…
Din neguri îndepărtate se zvârli pe cer o ciocârlie ce sfâşie împrejurimile cujalea ei… Sorana deschise ochii mari dar nu văzu  nimic : întuneric, întuneric, întuneric…
Boabe de lacrimi îi udau obrajii palizi. Se ridică în picioare tremurând… cu mâinile împreunate şi cu un dram de rugăciune în suflet îi vorbi Domnului rugându-l să-i arate drumul înapoi.
De pe cer se desprinseră uşor stele minuscule, cât o petală de trandafir, şi în zborul lor o luară pe fată la dans… În jocul lor copilăresc, Sorana le imploră să rămână veşnic pe pământ pentru a fi călăuze celor singuri ca ea… Şi astfel, într-o noapte de vară când cerurile se deschid, au luat viaţă licuricii care strălucesc din simplul motiv că, de fapt, sunt stele…

Pagină realizată pe baza scrisorilor primite de la cititori