Mitologie românească

Ştima apei

Înainte de facerea lumii zice că nu era pământ ca acuma,  ci numai o apă mare cât vedeai cu ochii, care plutea pe întinderea cea nemărginită a hăului, întocmai după cum plutesc în timpul de faţă norii în aer. Şi pe deasupra aceleia înota încolo şi încoace Dumnezeu şi dracul, unicele fiinţe vieţuitoare pe atuncea.

De la un timp însă urându-i-se lui Dumnezeu de atâta hoinărit şi înotat şi voind să se mai odihnească puţin, s-a hotărât să facă ceva, doară se poate odihni.  Şi  cum  s-a hotărât, a luat puţină tină, a  făcut  dintr-ânsa o turtiţă, s-a suit pe turtiţa aceea şi a început a pluti mai departe pe suprafaţa apelor.

Necuratul, văzând ceea ce a făcut Dumnezeu, s-a suit şi s-a întins şi el cât era de lung pe turtiţă, însă fără să ceară încuviinţare de la acela ce a făcut-o. Iar mai pe urmă când a văzut că Dumnezeu, care era foarte obosit, voieşte să aţipească şi să doarmă puţin, a început a-l trage şi a-l împinge încolo şi încoace, cu gândul să-l răstoarne în apă şi să-l înece şi apoi să rămână el stăpân peste lume. Dar în zadar  i-a fost toată munca, căci cu cât îl trăgea şi îl împingea mai tare, cu atât turtiţa de sub dânşii se lăţea şi se mărea până ce în sfârşit dintr-ânsa s-a făcut pământul pe care îl ştim noi astăzi.

Dumnezeu care abia aţipise, văzându-l de ce s-a apucat şi ştiind prea bine cu ce fel de gânduri se bate, l-a lăsat dintru început să vadă ce va face. Mai pe urmă însă, văzând că prea se întrece cu şaga, a sărit ca fript drept în picioare, l-a înşfăcat de toarta capului şi apoi, fără să mai steie mult pe gânduri, l-a aruncat în adâncurile apei, blestemându-l şi zicându-i ca veşnic în apă să petreacă şi pe cine va întâlni în apa aceea în care se va afla el şi se va lăsa ademenit de dânsul, pe acela să-l înece.

Şi de atunci petrece dracul în apă. Şi tot de atunci e el şi înecător de oameni şi se numeşte Dracul din vale fiindcă îi place a petrece nu numai în apele cele stătătoare precum sunt mările, lacurile, iazurile, iezerele şi ochiurile de apă, ci şi prin văi, adică prin ape curgătoare; apoi Ştima Apei şi Înecătoare sau Înecător fiindcă el de regulă nu se arată oamenilor în chip de drac, ci când ca femeie, când ca bărbat, adică după cum e şi acela pe care a pus el ochiul să-l înece. Când are de gând să înece un bărbat, Ştima Apei se arată în chip de femeie şi atunci se numeşte  Înecătoare; când vrea să înece pe o femeie, se arată ca bărbat şi se numeşte Înecător. În genere însă se arată ca femeie şi de aceea se numeşte mai mult Ştima Apei sau Înecătoare.

Ştima Apei e de statură înaltă, albă şi trasă la faţă, iar la trup rece ca un sloi de gheaţă fiindcă petrece numai în apă; are păr lung până în pământ, galben şi strălucitor ca aurul; piepţi mari, astfel că de multe ori trebuie să-l deie pe spate şi e îmbrobodită cu un ştergar alb şi îmbrăcată într-o cămaşă de asemenea albă şi cu altiţe care îi ajunge până la glezne.

Ştima Apei însă nu se arată oricând oamenilor, ci numai când e vreme rea sau când e lună; atunci iese din apă. Iar când iese se scutură şi apoi umblă prin oraşe şi prin sate într-un fel de nor până spre miezul nopţii trăgând pe oameni să-I înece şi  zicând : „Ceasul a sosit / omul n-a venit !“ Şi dacă i se dă pace nu face nimănui nimica, ci numai ademeneşte pe oameni ca să se scalde, doară-i poate îneca. Dar dacă nu-i dai pace, atunci te poceşte, te muţeşte şi te sluţeşte.

Alteori însă Ştima Apei sau Înecătoarea se poate foarte lesne cunoaşte după aceea că, mergând, curge după dânsa apă, din care cauză se şi uită ea necontenit în toate părţile, de n-o vede cineva.  Atunci oamenii care o văd şi o cunosc o înconjură ca nu cumva să vie în atingere cu dânsa.

Cu toate acestea însă, mulţi oameni ademeniţi fiind de dânsa şi mai ales aceia cărora le e ursit de Ursitoare să se înece simţesc un neastâmpăr într-ânşii care-i trage necontenit să meargă să se scalde. Iar când se duc la scăldat, cum se bagă în apă totdeauna se îneacă, neputându-se apăra contra valurilor care îi înconjură din toate părţile, ca şi când le-ar fi toate puterile luate. Ba de multe ori nici nu trebuie să se bage cu totul în apă ci e de ajuns şi dacă un picior şi-l moaie într-ânsa şi pe loc se îneacă.

În fine, mai spun unii şi că cei înecaţi ies din apă până la şapte ani şi anume la luna nouă şi la ceasul când s-au înecat, şi apoi şi ei pe care-l întâlnesc până la miezul nopţii pe lângă apă, pe acela îl trag înăuntru şi îl îneacă după cum s-au înecat şi ei.

Dar aceia nu sunt oamenii cei înecaţi ci tot Necuratul adică Ştima Apei sau Înecătoarea care se arată cu chipul celor înecaţi şi care în chipul acelora caută apoi să mai tragă şi pe alţii ca să-i înece.

 ( Simion Florea Marian - „Mitologie românească“ )

Articol realizat de
Elena Măruţă