A fost odatã...

Nae Ionescu

Cine a fost Nae Ionescu ?

Nae Ionescu s-a născut la 16 iunie 1890 la Brăila, într-o familie modestă, cu puternice rădăcini ţărăneşti. A urmat liceul „Nicolae Bălcescu“ din oraşul natal, după care pleacă la studii superioare la Universitatea din Bucureşti şi mai apoi în străinătate, la Universitatea din München şi cea din Viena. A obţinut doctoratul la Universitatea din München cu teza „Die Logistik als Versuch einer neuen Begrungung der Mathematik“. Din 1920 a fost profesor de logică, istorie a logicii şi metafizică la Universitatea din Bucureşti.
A condus împreună cu Gheorghe Racoveanu revista teologică „Predania“, a fost directorul ziarului „Cuvântul“ ( publicaţie de aleasă ţinută intelectuală, în paginile căreia s-au reunit numele celor mai ilustre personalităţi din generaţia printre a cărei formatori s-a numărat ) în care a publicat mai mult de o mie de articole pe probleme religiose, politice şi economice, a îngrijit apariţia revistei „Arhiva pentru ªtiinţă şi Reformă Socială“, ş.a.
Profesor universitar, conferenţiar, ideolog şi doctrinar al Mişcării Legionare, filozof de tip socratic, mare om de cultură, acesta ar fi cel mai sumar portret al lui Nae Ionescu.
Publicaţiile academice ale lui Nae Ionescu au fost puţine - câteva studii de logică, câteva prefeţe şi o serie de articole  în revista teologică „Predania“ ( 1937 ). Cu toate acestea, influenţa sa între 1922 şi 1940 a fost enormă, cei mai mulţi dintre tinerii intelectuali s-au format prin contactul constructiv cu pedagogia lui Nae Ionescu : Mircea Eliade, Constantin Noica, Paul Sterian, Traian Herseni, Gheorghe Racoveanu, Vasile Băncilă, Constantin Floru, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constantin Deleanu, Stelian Mateescu, Mircea Nicolescu sunt doar câţiva dintre aceştia. Prelegerile şi scrierile sale au redeşteptat interesul pentru metafizică şi filosofia religiei în România.
Scăpat cu viaţă din lagărul de la Miercurea Ciuc ( în timpul sângeroasei prigoane împotriva Mişcării Legionare din 1938 - 1940 ), profesorul Nae Ionescu a fost asasinat prin otrăvire la 15 Martie 1940, pe când se afla cu domiciliu obligatoriu, de către agentul de poliţie care-l păzea.
Despre Nae Ionescu au scris util şi pertinent mulţi dintre cei pe care el i-a format : Vasile Băncilă, într-un articol din 1941 reprodus în prefaţa cursului său de Istoria logicii, Mircea Eliade, în prefaţa scrisă de el la colecţia articolelor lui Nae Ionescu, în Roza vânturilor, publicată în 1937, Petru Manoliu, într-o pagină consacrată Profesorului, în Credinţa, în 1938, Bazil Munteanu, în Istoria literaturii române, publicată în limba franceză în 1939, completarea „Cum am ajuns huligan“ ataşată romanului „De două mii de ani“ al lui Mihail Sebastian, unde autorul vorbeşte despre conflictul ce a urmat romanului căruia Nae Ionescu i-a dăruit o foarte controversată prefaţă etc. Cea mai completă biografie rămâne însă jurnalul lui Mircea Vulcănescu intitulat „Nae Ionescu - aşa cum l-am cunoscut“, care urmează cursul vieţii Profesorului prin toate aspectele limpezi şi tulburi, păstrând totodată autenticitatea şi nota afectivă a mărturiei martorului şi elevului său.

Nae Ionescu, profesorul

 Pe Nae Ionescu, elevii săi, care nu au încetat nici după ce şi-au încheiat perioada de formare să-i spună „Profesorul“, l-au caracterizat prin glasul lui Mircea Vulcănescu ca fiind unul dintre „acei oameni pe care simţi că trebuia să-i întâlneşti, într-atât de mult răspunde strădania lor aşteptării tale“.
Ceva anume din făptura lui Nae Ionescu făcea să fie un profesor iubit.  Într-o perioadă în care relaţia dintre studenţi şi profesori era mai degrabă protocolară, şi departe de o reciprocitate afectivă, sentimentele tinerilor făceau însă o exceptie faţă de Nae Ionescu. Începutul deceniului patru debutează cu o scădere bruscă a autorităţii de stat în mediul studenţesc. Era un fel de non-conformism care mergea uneori până la ostilitate. La început avea cauze aproape strict didactice şi sociale, dar ele au antrenat în chip fatal şi învăţământul, mai ales eşalonul universitar, prin simplul fapt că nu puţini profesori făceau şi politica executivului, iar Ministerul Instrucţiei Publice accepta fără rezistenţe notabile ingerinţele guvernamentale. Să nu uităm că în 1932 avusese loc o îndelungată grevă studenţească, cu demonstraţii de stradă, şi o intervenţie excesivă a aparatului represiv, iar în 1933-34 mii de studenţi umpluseră închisorile. Menţionez faptul acesta, care, indiferent de măsura legitimităţii lui, a compromis pentru indefinită vreme relaţia dintre studenţime şi organizaţia de stat. Ar fi să omitem poate cea mai importantă cauză a simpatiei studenţimii faţă de conferenţiarul de logică şi metafizică, dacă  n-am trece la activul acestuia că şi el împărtăşise cu studenţii hrubele de la Jilava în 1934.
Dar dacă Nae Ionescu făcea o notă total distinctă în ansamblul profesoral prin  orientarea lui politică, mai purta în el anumite particularităţi care îi alimentau inepuizabil individualitatea. Deşi se îmbrăca bine, îşi purta cu atâta dezinvoltură costumul, şi îndeosebi cu sentimentul că vestimentaţia lui era o îndatorire omagială faţă de auditoriu, încât elevii vedeau în ţinuta lui o atenţie faţă de ei, iar nu o slăbiciune mondenă a Profesorului, cu toate că această interpretare o dădeau oamenii tineri, modest îmbrăcaţi. De altminteri, prelegerile lui erau frecvent presărate cu discrete ironii pe seama formelor de autoritate convenţională acceptate din prejudecăţi sterile, sau dintr-un respect formal faţă de persoane suspuse, ori rupte din ordinea curentă a lucrurilor. Indiferent de domeniu, dar cu precădere în materie de filosofi şi filosofie, nutrea reticenţe statornice faţă de câteva nume şi concepţii în anii treizeci şi ceva : Descartes ( alături de un respect din principiu ), Spinoza, Hegel, Revoluţia Franceză, pozitivism, la care adăuga pretenţiile de infailibilitate ale ştiinţei în domeniul imponderabilului şi faţă de tot ceea ce ţinea de o înţelegere rigidă şi livrescă a lumii. Zeflemeaua lui, totuşi academică, îl făcea să evite ieşiri intempestive şi să considere deplasat un proces public şi vehement al modernismului de stânga. Afişa faţă de autorităţile sacrosancte un aer subversiv pe placul studenţilor, tentându-i să cultive în sinea lor o inexceptabilă complicitate cu Profesorul.
Pe lângă această solidaritate întreţinută de suspiciunea şi chiar de refuzul studenţimii faţă de clişeele discursului universitar, Nae Ionescu îşi câştiga elevii printr-un fel original de omenos care nu ieşea dintr-o cumpănită amicalitate. Aproape orice examen cu Nae Ionescu avea ceva vrednic de relatat. Unele chiar au rămas ca anecdote şi au intrat în folclorul studenţimii din vremea aceea. Să se mai ştie că nu i se nota nimănui eşecul, ci era păsuit până la sesiunea viitoare, când, chiar dacă nu dădea satisfacţie, era elegant ajutat să obţină o notă de trecere. Cursurile universitare ale lui Nae Ionescu erau momente de totală creativitate şi originalitate. Profesorul nu-şi pregătea  niciodată  cursurile de acasă, iar fiecare lecţie rămânea o întrebare deschisă.
În gazetăria care se făcea atunci suportul teoretic era subordonat factologiei. Ridicarea de la evenimentul brut la semnificaţia lui şi apoi subsumarea acestuia unei explicaţii de ansamblu constituia o excepţie. Articolele lui Nae Ionescu făceau însă o regulă din această excepţie. Iar când nu îi enunţa principiul căruia se subordona, ori îi prezida demonstraţia, simţeai că textul era dublat de o armătură secretă capabilă să-l sprijine dincolo de argumentele aduse până atunci. Infrastructura aceasta logică ţinea de maniera lui de a proceda şi de o predispoziţie înnăscută. Constituie totuşi o taină cum un spirit preeminent logic recunoştea că adevărurile fundamentale şi marile direcţii în împlinirile spiritului nu sunt fructul operaţilor logice.
Epoca profesoratului său a coincis cu o recrudescenţă în straturile vii ale societăţii noastre a unei religiozitătţ care începea să dobândească şi unele forme de misticism. Universitatea stăruia să păstreze cu greu prestigiul pozitivist dinaintea primului război mondial, în defavoarea problematicii religioase. O problematică alimentată însă mai puţin în mediile înalte bisericesti şi întreţinută nu numai de reprezentanţii ei oficiali. Se contura o preocupare cu un puternic fior religios, ceva mai mult în rândul mirenilor decât în corpul consacrat al clericalităţii. Pe de altă parte, această eflorescenţă a freamătului religios se izbea de un scientism oficial, convins că misiunea lui era de a reduce credinţa şi credincioşii la o turmă care trebuia să-şi închipuie că-l poartă pe Dumnezeu înăuntrul ei, numai pentru simplul fapt că era rostit în predicile preoţilor. Nae Ionescu a luptat deopotrivă pentru contestarea mentalităţii iniţiate de Biserica politicianizată, cât şi pentru a elimina din domeniul speculaţiei filosofice susceptibilităţile ştiinţei de a decreta reguli şi de a impune instrumente de cunoaştere. Deoarece studenţii cuceriţi de filosofie îşi restrângeau informaţia la domeniul ei, socotind că a se pregăti şi ca oameni de ştiinţe exacte era plictisitor, se lăsau clătinaţi de atacurile ştiinţei vulgarizate împotriva cugetării filosofice. Ori, Nae Ionescu, care se mişca cu familiaritate în câmpul ştiinţelor exacte şi avea, pe deasupra, un doctorat în matematici superioare, era tocmai omul de care aspiranţii la o filosofie autonomă, scutită de atacurile pozitivismului îngust, aveau o imensă nevoie. Nae Ionescu era pavăza şi arma lor de atac. Argumentele lui îi scuteau să dea o luptă de care se îndoiau că ar fi câştigat-o singuri, dar erau perfect convinşi că o câştigau aliaţi cu Profesorul lor.
Ca orice ins care în societatea  noastră  s-a bucurat de numeroase şi profunde simpatii şi a fost ridicat pe umerii opiniei publice, chiar dacă aceasta nu era competentă să-i aprecieze capacitatea de gânditor şi iniţiat în ţelurile tainice pe care un empirism vulgar le nutrea printre noi, - a trebuit fatalmente să aibă şi dusmani ireductibili. De aceea, aş spune că, poate, nici unei mari personalităţi din elita noastră culturală nu i s-au atribuit intenţii mai reprobabile ca Profesorului nostru de logică şi metafizică. Nu puţini oameni mărunţi ca intelect şi constiintă au colportat informaţia că Nae Ionescu n-avea nici o specialitate anume, nici chiar în filosofie şi ştiinţă, că era un caracter tulbure şi versatil, emancipat de orice fel de scrupule, mânat numai de ambiţia parvenirii la cele mai înalte poziţii, ba, culmea stupidităţii, chiar la demnitatea de Patriarh. Conflictul lui cu o faţă bisericească a mers până acolo încât aceasta a comandat o frescă în interiorul celei mai importante aşezări de închinăciune din ţară, în care diavolul trebuia să semene cu Nae Ionescu. Ca să nu mai vorbesc de frivolitatea şi dispoziţia lăuntrică de a tranzacţiona cu orice convingeri care i se atribuiau numai pentru a-i sluji ascensiunii spre culmi de orgoliu morbid, dar ascuns cu abilitate.
Dincolo de toate acestea, Nae Ionescu a avut şi convingeri politice, iar în anumiţi oameni publici a crezut necondiţionat. A crezut chiar şi în mari personalităti culturale, cărora le-a conferit o funcţie apostolică. Este destul de cunoscută campania pe care a dus-o pentru promovarea politicii ţărăniste, pentru aducerea lui Carol al II-lea pe tronul ţării, ca şi pentru consacrarea lui Nicolae Iorga drept cea mai autentică expresie a etosului şi a geniului cultural românesc ( de altfel, articolele publicate într-un număr al Permanenţelor vor să ilustreze unele înclinaţii care l-au muncit pe Nae Ionescu pentru a face din aceste personaje forţe providenţiale pentru aşezarea românească pe temelii de nezdruncinat ).
Concepţia politică a lui Nae Ionescu, aşa cum s-a afirmat ea în toată perioada interbelică, are - dincolo de variaţiile tematice şi argumentative, dincolo chiar de ezitările ei teologice - o redutabilă constanţă : poziţionarea antidemocratică. Democraţia - mai ales în ipostaza ei liberală, individualistă - a fost consecvent apreciată ca răul absolut al lumii moderne, motiv de a o supune unui incontinent rechizitoriu. Discursul public al lui Nae Ionescu s-a construit consecvent pe aceasta negaţie fundamentală, pentru impunerea căreia a utilizat o varietate de argumente, câteodată chiar contradictorii; dacă subminau într-un fel sau altul credibilitatea democraţiei, ele erau utilizabile şi, prin extensie, considerate bune, indiferent de natura lor ideologică ( radical-conservatoare, de extremă stângă sau de extremă dreaptă, anarhistă ). Întreaga acţiune ideologică şi politică a lui Nae Ionescu a stat deci sub semnul acestui „nu“ inflexibil, intransigent faţă de modernizarea politică declanşata în Occident încă din secolul al XVII-lea ( prin impunerea monarhiei constituţionale şi prin afirmarea filosofiei politice a drepturilor omului ) şi ajunsă în secolul trecut şi în România. Discreditarea democraţiei, atât ca teorie cât şi ca practică politică, a fost aşadar laitmotivul discursului public al celui care avea un ascendent considerabil asupra „tinerei generaţii“, prin rolul său pedagogic ( şi care nu se reducea doar la Universitate ), şi asupra opiniei publice, ca jurnalist redutabil ( îndeosebi prin articolele sale de la Cuvântul, care au făcut din acest ziar unul din cele mai importante, mai citite, mai influente publicaţii ale timpului ). Începând, de pildă, cu „Descartes - părinte al democratismului contemporan“, articol publicat în 1921 în Ideea europeană, şi ajungând la articolul „Naţionalismul de import“ apărut 17 ani mai târziu în Cuvântul, şi trecând desigur prin abundenţa publicistică de la acest ziar, dar şi prin cursurile de „logica colectivelor“, tema antidemocratică este omniprezentă şi obsesivă.
Evident, biografia lui Nae Ionescu cuprinde şi aspecte obscure. Se pune uneori prea mult accent pe umbre şi nu pe lumină, iar în cazul lui Nae Ionescu aceasta ar fi injust. Omul de mare cultură, sclipitoarea inteligenţă a neamului care a fost profesorul Nae Ionescu, a realizat în perioada interbelică una dintre cele mai importante formări morale, intelectuale şi sufleteşti  căreia i s-au supus aproape toţi tinerii intelectuali de marcă din acea perioadă, despre care el însuşi spunea : „de când v-am găsit pe voi, trăiesc în permanenţă şi puternic impresia şi convingerea că viaţa mea nu se desfăşoară din zori în spre amurg, ci din amurg în spre zori“.

 Articol realizat de
Adela Şerban