AGORA

Avem conştiinţa propriilor gesturi ?

În acest număr au răspuns temei de dezbatere :

Diana Mărăşoiu
Monica Berceanu
Caraiman
David
Elena Răducan
Mircea
Mirela-Daniela Oanţă
Ioan Tiberius
Roxana
Cristi M.
Cip della Roca
Cristina Manea

Diana Mărăşoiu :
Colegiul Naţional de Informatică „Tudor Vianu“

Ne naştem cu conştiinţă şi toată viaţa aceasta ne va urma. Facem greşeli şi imediat remuşcările nu întârzie să apară. În acest moment, primul impuls e să te sustragi de la pedeapsă, dar umbra nu te părăseşte. Te confesezi, recunoşti şi scapi.
Totul decurge ca la un proces, dar mult mai complicat, pentru că aici eşti faţă-n faţă cu tine. Încerci să scapi, dar eşti urmărit şi lovit apoi de greşeli. Cazi, te ridici, cobori, urci. Viaţa e un lung şir de urcuşuri şi coborâşuri la capătul cărora se află izbăvirea. Întotdeauna, în cazul acesta, eu îmi iau exemplul sinucigaşului. Biserica afirmă că acel om nu ajunge în rai,  eu pot să spun că în acel moment el se găsea într-o vale. Un om care nu a apucat să parcurgă drumul ce i-a fost impus şi s-a pierdut din cauza propriei conştiinţe.
De aceea ea nu trebuie ocolită, ea trebuie înfruntată şi învinsă, pentru că în spatele ei îţi poţi găsi iertarea gesturilor şi în final mântuirea sufletului. 

Monica Berceanu :

Cred că gesturile noastre reflectă ceea ce ascundem acolo, în acel „CEVA“ criptic, numit „conştient“. El este cel care ne cere să răspundem cerinţelor Realităţii, să afişăm un comportament adecvat, să ne satisfacem impulsurile, instinctele. Pentru că acest conştient este acelaşi de ieri şi de mâine, chiar dacă noi nu suntem aceiaşi în fiecare zi. Azi râdem, mâine vom plânge, azi trăim şi, paradoxal, mâine vom muri...
Dar conştientul există pentru că există - şi atât. Pe el nu-l putem judeca, aşa cum facem cu gesturile celorlalţi. Pe ei îi judecăm pentru că vorbesc murdar, pentru că se droghează, pentru că beau, pentru ca lovesc. Dar lui nu-i putem reproşa nimic.
Deci suntem conştienţi de gesturile noastre, pentru că nimeni nu ne obligă să facem ceva. Suntem liberi, deci suntem conştienţi de asta. Dacă nu am  fi, nu am spune-o. Iubim o persoană malefică ? O mângâiem. Pentru că vrem. Deşi suntem conştienţi că este cea mai terifiantă persoană. ªi totuşi îi zâmbim, îi oferim căldura noastră, îi dăm un sărut la plecare. Pentru că o iubim. Dacă nu am fi conştienţi de asta, am respinge-o.
Avem conştiinţa gesturilor noastre pentru că suntem oameni, altfel am fi animale şi nu am conştientiza de ce mâncăm, de ce bem apă, de ce... Azi trăim. Muncim. Învăţăm. Luptăm. Deşi suntem conştienţi că vom muri ca tot omul. Suntem conştienţi de ce trăim. Tot ceea ce facem, facem „cu cap“, chiar dacă uneori greşim. Deci ? Suntem sau nu conştienţi ? Normal că da. Eu-l nostru interior găseşte uneori soluţii de apărare, prin negare : nu vrem să acceptăm uneori că persoana iubită nu mai este printre noi. Dar suntem, de fapt, conştienţi că aceasta este realitatea dură şi suntem conştienţi că Negarea e doar un mod prin care credem că vom trece mai uşor peste obstacol. ªi plângem. Conştienţi de ce : pentru că suferim. Vi s-a întâmplat vreodată să regretaţi  ceva ? În acel  moment  spuneţi : “...dar eram conştient că greşesc...“ ªi, cu  toate  astea,  aţi  făcut-o. Nu v-a obligat nimeni. Nu ştiu de ce lupt, căci în final ajung tot acolo, în mormânt, dar suntem conştienţi de un lucru : vreau să trăiesc, pentru a dovedi că şi un suflet chinuit poate învinge.

 Caraiman :                                                                                 

Da, cred că suntem conştienţi de gesturile noastre. Cred că, indiferent de faptul ca acceptăm acest lucru sau îl negăm, ne dăm seama de micile noastre răutăţi sau de micile noastre gesturi de prietenie. Probabil că toată lumea va spune că nu suntem conştienţi, dar eu cred că aceste lucruri nu ne sunt străine. Cred că suntem mai presus de animalele care fac totul instinctual şi putem controla multitudinea emoţiilor noastre. Chiar dacă câteodată putem fi  copleşiţi, în general toate gesturile noastre sunt rezultatul gândurilor pe care le avem şi de aceea nu pot crede că nu avem controlul asupra propriilor noastre gânduri. Aleg să fiu conştientă asupra propriului meu corp şi aleg să cred că  pot fi responsabilă de propriile mele gesturi.

David :

Când vorbeşti despre gesturi, te gândeşti la modul în care ne comportăm când iubim, când avem emoţii, când suntem fericiţi sau trişti sau când savurăm parfumul dureros de dulce al unei flori.  Pot fi ele contorizate de inteligenţa cognitivă ? Gesturile vin din suflet, le simţi, le trăieşti.  Îţi poţi controla gesturile atunci când revezi un prieten ? ( o reclamă prezintă prietenii ca pe cel mai frumos DAR primit de la viaţă )  Te GÂNDEªTI dacă să-l îmbrăţişezi sau nu ? ! Cu siguranţă îl vei strânge în braţe şi vei fi foarte bucuros că-l reîntâlneşti pe cel care ţi-a fost aproape atunci când ai avut nevoie ! Gesturile creionează sentimentele, le materializeză în acţiuni !

Mircea :

Nu cred că are vreo relevanţă această întrebare atâta timp cât noi nu ne gândim la ea decât ca o formă de a teoretiza dar sper totuşi  că există oameni pentru care această întebare să fie mai mult decât un simplu subiect de discuţie. Dacă aş da un răspuns afirmativ sau nu, acest lucru nu vă ajută cu nimic, pentru că depinde de răspunsul fiecăruia în raport cu el însuşi, cât de conştient este sau nu este, aşa că eu pot spune orice. S-ar putea să existe câteva pericole cum ar fi : să afirmi că eşti conştient de gesturile tale, dar să nu ai habar de ce înseamnă a fi conştient şi tu să rămâi cu senzaţia că eşti, sau să spui că nu eşti conştient şi să generalizezi că nici alţii nu sunt şi că nu mai este nimic de făcut şi să te resemnezi.

Mirela-Daniela Oanţă :
Liceul Mihai Viteazul - Băileşti      

Nu, nu o avem, mai ales atunci când vrem să ieşim în evidenţă. De multe ori încercăm să facem ceva, uneori chiar orice, pentru a putea fi în centrul atenţiei, pentru a fi „mai sus“ decât ceilalţi. Dar noi nu ne dăm seama de gesturile noastre, noi nu ştim că făcând un lucru îl putem răni pe cel de lângă noi, îl putem jigni cu gesturile noastre. Numai atunci când ne atenţionează cineva, numai atunci ne dăm seama, dar poate nici atunci, de greşeala pe care am făcut-o. Este prea târziu să mai schimbăm lucrurile, nu putem da timpul înapoi, dar niciodată nu e prea târziu să ne cerem iertare pentru ce am făcut, pentru greşelile noastre.
Trebuie să învăţăm să fim atenţi atunci când spunem sau facem ceva, trebuie să învăţăm să ne abţinem de la anumite lucruri, de la gesturile noastre, să învăţăm să ne comportăm în societate, pentru că numai aşa vom reuşi în viaţă.

Ioan Tiberius :

Conştiinţa apare odată cu gândirea. Gândirea este aproape de cei care cred în conştiinţă.  Vreau să cred că suntem răspunzători de gesturile noastre, iar că ele curg alături de raţiune şi conştiinţă.  Câteodată nu ne dăm seama de gesturile noastre pentru că ele sunt determinate inconştient de gândurile, sentimentele, emoţiile pe care le avem în acel moment. Totuşi în cele mai multe cazuri ştim foarte bine ce facem şi facem totul alături de raţiune. Se întâmplă deseori să uităm de noi şi să ne comportăm iraţional. Atunci, conştiinţa nu apare decât după un moment de „odihnă“. Cred că şi conştiinţa are nevoie de odihnă.

Elena Răducan :

Multţi filosofi şi psihologi au avansat ipoteza că întreaga parte a sistemului psihic uman definită prin conştient este, de fapt, controlată de subconştient. Ader la această părere, avaând în verede faptul că, de cele mai multe ori, găsim exlicaţii pentru gesturile şi reacţiile noastre abia după ce le comitem. Însă, deşi poate părea paradoxal, numeroase studii au demonstrat cum aceste explicaţii au fost conturate şi înregistrate în subconştient cu un scurt timp înainte ca ele să fie comise. Nu cred că este posibilă o conştientizare a raţiunii gesturilor noastre, cel puţin nu a uneia permanente. S-a considerat mult timp că fiinţa umană este pe deplin stăpână pe acţiunile ei. Cu toate acestea, o dată cu trecerea timpului şi tehnologia devine din ce în ce mai avansată, aducând în prim-plan noi adevăruri, făcând cunoscute noi dimensiuni ale universului uman. Iar acestea arată tocmai contrariul. Că omul, oricât de staăpân pe sine însuşi s-a considerat în vremurile în care şi-a descoperit potenţialul raţional şi creativ, nu este, de fapt, decât o infimă piesă componentă a unui infinit sistem încă neelucidat. O mică maşinuţă controlată ( trist ! ) chiar din interiorul ei.

Roxana :                                                                                       

Nu, nu avem conştiinţa gesturilor noastre. Nu ne dăm seama de ele, pentru că gesturile sunt determinate inconştient de gândurile, sentimentele, emoţiile pe care le avem. De aceea nu conştientizăm importanţa lor şi impactul pe care îl au asupra persoanlor din jur. În momentul în care încercăm să ne surprindem gesturile sau să le controlăm, acestea devin nenaturale, rigide şi nu mai pot exprima aceleaşi lucruri. Fiecare gând se imprimă asupra corpului  şi toate gesturile corelate acestui gând se manifestă inconştient. De aceea iubirea nu are nevoie de cuvinte pentru că întreg corpul se schimbă în preajama persoanei iubite. De aceea emoţiile puternice sunt însoţite de reacţii corporale specifice. Nu ne dăm seama că ne-am ros unghiile în timpul unui examen. Nu ne dăm seama că imediat ce am reacţionat la cuvintele unei persoane, trăsăturile feţei s-au modificat şi corpul s-a orientat în direcţia acelei persoane.

Cristi M. :

Mi-ar plăcea să vin cu o pseudofilosofie în care să dau vina pe mijloacele de informare în masă, pe societatea de consum, care mă învaţă cum ar trebui să acţionez în deplinătatea simţurilor mele. Fără eventuale constrângeri morale, fără proiectarea mea, ca responsabil de un gest, în viitor.
Aş putea să fac asta, mai ales că exact aşa mă comport.
Ca om care se vrea o expresie mai coerentă a sa, nu pot. Nu pot decât să spun că am conştiinţa propriilor gesturi fragmentar şi în cazuri în care nu mă implică la nivel de siguranţă proprie. Adică tocmai în cele în care ar trebui să o am.
Resorturile psihologice care stau la baza acestei  „disfuncţii“ cred că sunt cele ce nu ne permit să ne raportăm la lume altfel decât de la noi către ea, ca direcţie unilaterală.
De aici şi multitudinea de ocazii în care ne mirăm că suntem înţeleşi altfel decât ni se pare nouă că ar trebui ( având în vedere motivele care ne-au determinat să  acţionăm ), lăsând la o parte capacitatea celorlalţi de înţelegere, pentru că suntem incapabili să ne proiectăm, cu toate lucrurile care diverg din ele, în viitorul nuanţat de gesturile noastre.
 Mai bine ar fi să vorbesc la singular.

Cip della Roca :

 Nu avem conştiinţa propriilor gesturi, pentru că nu prea mai văd gesturi în jurul meu, au dispărut aproape cu desăvârşire. Cu siguranţă că exagerez, dar vreau să spun răspicat că jumătate din aşa-zisele gesturi sunt manifestări întâmplătoare ale unor sentimente confuze de afecţiune faţă de cei din jur. Faceţi un effort de memorie şi încercaţi să identificaţi ultimul gest pe care l-aţi făcut faţă de părinţi, prieteni, vecini sau colegi în ultima săptămână sau lună şi veţi vedea că nu prea găsiţi nimic. Nu pentru că aţi uitat ci pentru că nu le-aţi “comis” cu adevărat. Puteţi în schimb să vă aduceţi aminte cu uşurinţă de câte ori aţi înjurat sau criticat pe cneva care s-a aflat în preajma voastră. Multă lume suferă de singurătate care cred că a devenit boala mileniului trei iar principala cauză cred că se regăseşte în absenului trei iar principala cauză cred că se regăseşte în absenţa gesturilor faţă de cei din jur.
Înainte de a ajunge la o concluzie ţin să spun că nu suntem conştienţi de efectul propriilor gesturi atâta vreme cât prietenia, afecţiunea şi recunoştinţa nu reprezintă o valoare, nu intră în zona obiectivelor pe care un om doreşte să le atingă.

Cristina Manea :

 Comunicarea a apărut ca o condiţie a supravieţuirii. Nu e specifică omului, însă la acesta a atins cel mai înalt grad de manifestare, limbajul, şi a continuat să se dezvolte sub cele mai diverse aspecte în artă. Omul comunică. Prin cuvânt, prin culoare, prin formă, prin muzică, prin gesturi. Iar gesturile le întâlnim peste tot : redate în cuvinte de către scriitori, de pictori şi de sculptori prin formă, redate de actori. Gestul reprezintă nuanţa. Suntem conştienţi de ele în măsura în care suntem conştienţi de rolul pe care îl jucăm. În rest ele nu reprezintă mai mult decât o altă formă de comunicare. Învăţăm la început prin imitare, mai întâi un zâmbet, apoi primul cuvânt. În ce măsură suntem conştienţi de ele la doi ani şi chiar şi mai târziu ? Ele capătă o semnificaţie diferită de cea biologică abia mai tâziu, la lumina conştiinţei de sine. Abia atunci şi gesturile îşi pierd semnificaţia lor “profană” şi capătă un nou înţeles. Ele ascund emoţii şi sentimente şi paciuni. Un singur gest poate schimba înţelesul unui cuvânt, poate explica motivaţia ce stă la baza unei acţiuni, poate revela sau demasca. Iar artiştii, mai ales, sunt conştienţi de asta, în vreme ce un individ inerent vieţii sale, regulilor ei, lumii care îl înconjoară, în general “răspunde” gesturilor căci el le percept intuitiv şi devine conştient de ele doar la teatru sau în faţa unui tablou.
Cred totuşi că dintre artişti cei mai conştienţi de gesturile lor sunt actorii. Dipă ce a studiat atâta timp o mişcare a mâinii, înclinarea capului într-un anumit fel, un actor se poate trezi reproducând acest gest într-o împrejurare oarecare şi atunci devine conştient. Actorul cu vocaţie rămâne actor şi în afara scenei. Apoi într-o zi, de cele mai multe ori în urma unei întâmplări banale, îţi conştientizezi prezenţa. De undeva din afară te poţi privi vorbind : îţi auzi vocea, priveşti gesturile automate. La unii nu durează mai mult de o secundă; apoi îşi reiau nestingheriţi rolul. Dar mai sunt şi cei care privind spre ei înşişi pot auzi următorul cuvânt, pot vedea următorul gest şi atunci alege să ignore scenariul, să inventeze iar fiecare gest să cântărească fiecare cuvânt. Acesta ar putea fi omul absurd la care se referea Camus, perfect conştient de rolul său. Oamenii nu pot fi tot timpul conştienţi de gesturile lor. sunt conştienţi de ale altora şi comunică prin ale lor, cu toate acestea o fac în cea mai mare parte inconştient.

Pagină realizată pe baza articolelor primite de la cititori