Ascuns intre nori

Povestea unei picături de rouă

În acest număr au răspuns temei de creaţie
Mircea
Roxana
Diana Mărăşoiu
Nicoleta
Andrei

Mircea :

S-a întâmplat într-o dimineaţă, undeva într-un loc ascuns din frunzişul umed al unei pădurici de la margine de drum, să cadă o picătură de rouă. Pare ceva banal, se pare că în fiecare dimineaţă se întâmplă  aceeaşi poveste, miriade de picături de rouă  cad  neîncetat  răcind pământul. Dar parcă niciodată până acum nu a stat cineva să surprindă ce se întâmplă şi parcă numai atunci avea loc pentru prima dată un spectacol fascinant şi unic în acelaşi timp. Se părea că timpul se estompase şi că fiecare moment al căderii reflecta întreaga realitate şi viaţă  în acelaşi timp. Momentele se succedau aşa de rapid încât imaginile care „curgeau“ veneau de undeva de dincolo de timp. Şi poate că în final eram doar eu.

Roxana :                                                                         

La început pământul era acoperit de plante. Animalele trăiau în armonie şi tot văzduhul era încărcat de veselie şi cântece. Apoi a apărut omul şi părea o fiinţă extraordinară. Domina toate celelalte animale şi părea că între toate omul este cel mai potrivit să le conducă. Omul cel puternic şi deştept. El se adapta cu uşurinţă vieţii de la munte dar putea să şi înoate. Părea o fiinţă desăvârşită. Apoi omul a devenit nemulţumit. Nu mai vroia să se adapteze el naturii, a început să transforme natura după dorinţele lui. Erau prea multe plante, prea multe animale care să-i deranjeze somnul. Şi încet încet pământul nu a mai fost acoperit de plante.  Văzduhul nu a mai fost plin de cântece şi veselie. Şi în întunericul format în sufletele pierdute ale copacilor s-a format o lacrimă dulce amară să plângă pierderea vieţii.

 Diana Mărăşoiu :
Col. Naţ. Informatică „Tudor Vianu“ 

Am fost printre primele fiinţe apărute pe Pământ, eu, minuscula picătura de rouă.
Născută ca să dau viaţă plantelor, iar acestea să-mi ofere la rândul lor clipe de odihnă pe petalele lor.
În fiecare dimineaţă, eu sunt cea care priveşte cerul cu alţi ochi, cea care străluceşte cu alt trup, pentru că eu nu mor.
Da, ştiu, pare ciudat şi totuşi eu nu mor, îmi schimb zi de zi înfăţişarea, dar sufletu-mi rămâne acelaşi.
Dau zi de zi naştere la noi fiinţe şi totuşi nu mă-mpuţinez.
La mine nu ajunge răutatea oamenilor,
La noi, în ţara picăturilor de rouă, tronează bucuria.
Chiar şi acum, dimineaţa, la  ora  la  care-mi scrieţi fără să ştiţi povestea, eu sunt acolo, să strălucesc pentru o clipă de nemurire, să dau naştere unei noi vieţi.

Nicoleta :

Mai rămăsese el, omul ferigilor şi al râurilor cu păstrăvi, fiinţa care-şi hrănea venele cu linişti şi ecouri. Gândurile-l sfărâmau lent, încetul cu încetul, căci aşteptarea ucide întotdeauna lent, măcinând fiecare vis în parte. Frunzele-i acopereau privirea, şi tâmplele, şi trecutul. Iar piatra din braţe nu-i mai servea la nimic, atâta timp cât nu putea învinge ceea ce-l chinuia mai mult decât oricât : iureşul de gânduri. Ar fi vrut... ar fi dat orice... Câteodată îşi cuprindea capul între mâini şi încerca să se lupte cu fantoma din el. În zadar : feţele se dedublau şi îi rânjeau sadic, sardonic, ameninţător. De parcă l-ar fi avertizat că data viitoare vor reveni şi mai năvalnic. Îl sufocau... Gheara din gât nu-i lăsa loc decât pentru convulsii şi fiori. Flăcările îl ardeau uneori atât de tare, încât simţea cum se pierde, cum i se pierde sufletul şi cum oasele i se transformă în cenuşă. Gratiile minţii străjuiau peste tot şi doar fulgerele le puteau zdrobi. Doar atunci, o dată cu furtuna... cu amestecul de praf şi frunze moarte, cu pământuri cutremurate şi prăpăstii care îl chemau. Primele raze i s-au arătat blând, dezgolind pulberea genelor. Frunzele se pierduseră toate în furtună. Se temea că atâta lumină, dintr-o dată, avea să-l orbească de tot. Dar, în loc de asta, din ochii lui s-a desprins o lacrimă... o lacrimă care în zborul ei s-a oprit pe ferigile din jurul lui, devenind o picătură de rouă. A regăsit ferigile la fel de proaspete, la fel de parfumate ca dimineaţa. Numai că, în plus, acum aveau şi aromă de libertate.                             

 Andrei :                                                

Cald. Chiar foarte cald. Dacă vreţi e o căldură aproape caragialiană, în care băiatul roagă „pentru încă un pahar cu apă“. Şi în căldura nebunească un copil a intrat în fântâna arteziană de la Universitate. Cum fântâna şi apa „mişcătoare“ te îmbie la joacă, iată că şi copilul s-a lăsat ispitit. Dar iată că una din picături a ajuns în aer, s-a evaporat şi a început să se joace în aer. Şi uite aşa a ajuns sus şi a început să umble hoinară. În colţul din faţa blocului la ţiganca care îmi dă în fiecare zi câte o floare o picătură a plecat în sus către cer de pe o tuberoză care înebunea toată lumea ce trecea pe lângă tarabă. Lângă gardurile proaspăt vopsite cu var, cişmeaua picura, iar una din picături, după cum era de aşteptat a visat la zborul către cer şi şi-a îndeplinit dorinţa ( sigur, cu ajutorul din plin al soarelui). Şi, evident, că poveştile cu plecări ale picăturilor ar mai fi multe... Însă mă opresc aici şi vă spun că toate s-au adunat şi stăteau acolo printre nori ce păreau stăpânii cerului, parcă la un veşnic priveghi... Mergeau în convoi şi aveau străluciri în ochi de parcă ceva urma să se întâmple. Soarele când le vedea pe toate adunate făcea un curcubeu superb de parcă era ultimul... şi ce mare dreptate  avea ! ! !
Totul a atins apogeul odată cu răsăritul când culorile curcubeului au creat un fel de paradis aerian, un ultim zbor al acestor „albatroşi“ ai cerului ca pentru un ultim cântec. Şi iată scena finală... soarele pleacă în sfârşit şi picăturile sunt luate de Stăpânul Vânt. Eheei, şi le duce el şi le învârteşte ca într-un carusel al nopţii. Ele par nişte zâne ce vor dispărea la miezul nopţii urmărite de veşnicul blestem al frumuseţii temporare din basmele copilăriei. Aşa că fiecare din ele încearcă să savureze fiecare clipă şi fiecare strop de timp. Şi hora lor se face o stea şi steaua se face car alegoric şi ... şi gata ! ! !
Nebunia s-a încheiat. Vântului i-a venit timpul... este cel care le va aduna, le va răci şi le va da drumul... Zis şi făcut... şi iată-le acum pe toate prizoniere într-o picătură de rouă. Şi ce amintiri frumoase au ele cu fântâna arteziană... sau cu cişmeaua... sau cu florile... sau de pe mărul din livada pe care se săturase să stea... sau din ochiul acelui om care-şi pierduse prietenul... ori din picătura de sânge de la fata ce se înţepase cu acul. Hmmm, ce de poveşti ascunde în ea picătura asta mică de rouă... parcă ar fi un om... Nu-i aşa ? ! ?

  Pagină realizată pe baza scrisorilor primite de la cititori