Eroi mitologici

Icar

Se ştiu începuturile acestei legende. Zeus, prefăcut în taur, o răpise pe Europa, nume pe care-l va primi o parte a lumii, şi o dusese pe o coastă a insulei Creta. Din iubirea lor s-au născut doi feciori : Minos şi Radamante.
Minos, la moartea tatălui său vitreg, Asterios,  vrând să devină rege al insulei, trebuie să facă dovada eredităţii sale zeieşti. Cum Zeus nu putea să-l ajute, din cauza soţiei sale, Hera, care nu prea îi înghiţea escapadele amoroase, Minos se gândeşte la Poseidon.
A cerut zeului lumii subacvatice să-i trimită un taur pe care se lega să-l sacrifice în numele său. 
Ajuns rege, ca urmare a îndeplinirii dorinţei sale de către Poseidon, uită să-şi ţină promisiunea. Poseidon a vrut să-l omoare pe loc cu tridentul, dar gândul că Minos este fiul lui Zeus l-a îndemnat spre o lovitură mai puţin făţişă.
Nu după mult timp, regele şi-a ales ca mireasă pe dulcea Pasifae, o fată a lui Helios. Sorocul aşteptat de Poseidon venise. Participant la nuntă, zeul a făcut-o pe tânăra mireasă să se îndrăgostească de taurul cel alb, scos din valurile mării. Îl vedea ca pe un tânăr falnic, frumos şi voinic. Din monstruoasa împerechere a ieşit o creatură cu trup de om şi cap de taur. Minotaurul - numele dihaniei - cerea carne  de  om drept hrană. Atunci Minos şi-a adus aminte că în Creta locuia artistul atenian pe nuumele său Dedal ( urmaş al lui Metion, care l-a rându-i era un descendent al zeului Hefaistos ). Sculpturile sale în lemn erau deosebite, pentru că piciorul stâng aruncat înainte crea iluzia mişcării.
Acesta reuşea să facă atâtea lucruri ca nimeni altul, iar sculpturile se spune că au fost legate şi întemniţate de cretani, crezând că-s adevărate. Ba chiar şi Heracle a izbit cu pumnul una dintre ele, văzând că este neînsufleţită, abia după ce aceasta s-a sfărâmat sub pumnul său.
Minos l-a rugat pe Dedal să-i facă un palat meşteşugit în care odată intrat, să nu mai poţi găsi ieşirea. Acolo plănuia să-l ascundă pe Minotaur şi să-l hrănească cu prizonierii de război.
Dar Tezeu, cu ajutorul Ariadnei ( cea care ceruse sfat lui Dedal ), izbuti să iasă din labirint. Minos, aflând de trădarea lui Dedal, îl închise pe acesta, împreună cu fiul său Icar, în propria-i construcţie. Numai  că Dedal nu se descurajă. Împreună cu Icar începură să-şi construiască aripi din oasele şi penele rămase de la păsări, legate cu fire din haina lui destrămată şi lipite cu ceară de la lumânările ce mai aruncau o lumină asupra tabloului grotesc. Cu acestă încercare Dedal îşi punea în practică şi cel mai de preţ vis al său, să înveţe oamenii să zboare. Ultimile sfaturi îi fură spuse lui Icar : „Să nu zbori prea aproape de valurile mării, ca apa să nu-ţi ude aripile, dar nici nu te înălţa prea sus în văzduh. Ceara se va topi şi aripile ţi se vor desprinde.“
Au vâslit din aripi şi au pornit în lume. Trecuseră de Delos şi de insula Paros, în depărtare se vedea insula Samos, când Icar, îmbătat de vârtejul acelui zbor înalt, bate mai tare din aripi. Parcă vrea să se desprindă de trup. Helios, gelos pe muritorii care zburau ca zeii, începe să dogoare mai tare.  Dedal îi strigă să se apropie de valurile mării, pentru a se răcori ceara. Icar nu mai aude, zboară tot mai sus. Inevitabilul se produce, degeaba mai încearcă feciorul lui Dedal să dea din aripi, se prăbuşeşte în mare.
Dedal, distrus, zboară până-n Sicilia, la regele Cocalos, unde obţine găzduire. Minos aude de acesta şi vine cu armata la porţile cetăţii. Cocalos neagă că Dedal se află în palatul său, dar cade în capcana lui Minos, care vrea să ştie cum poţi introduce un fir de mătase într-o scoică răsucită a unui melc de mare, fără ca aceasta să se spargă. Cocalos fuge la Dedal care îl învaţă să lege firul de o furnică şi să-i dea drumul acesteia în cochilie. Minos îşi dă seama că numai Dedal putea răspunde la această întrebare şi îi porunceşte lui Cocalos să-l predea pe bătrân.  Dar mai înainte vrea să facă o baie. Dedal se grăbeşte să oprească apa din cazane şi s-o înlocuiască cu smoală.  Aşa a scăpat lumea de regele din Creta. Zeus l-a coborât în Infern, unde, împreună cu  Radamante şi Eac ( un alt fiu al lui Zeus ), Minos era mare judecător, hotărând destinul celor veniţi, după moarte, la Hades.
Icar rămâne până astăzi simbolul omului care vrea să se ridice deasupra condiţiei sale. Cântat de mulţi poeţi, printre care şi Ovidiu, imortalizat în marmură de Rodin, Icar continuă să fie mult mai mult decât o simplă legendă, chiar dacă Icar-ul zilelor noastre tinde să fie exprimat în plenitudinea adevărului său de Peter Bruegel cel Bătrân, în tabloul său celebru, în care Icar se prăbuşeşte în mare, nevăzut, neauzit, în vreme ce toate figurile celelalte ale tabloului îşi continuă imperturbabile activităţile.
Curios poate este faptul că Icar este mai prezent în conştiinţa noastră decât Dedal, lucru care a fost interpretat de mulţi psihologi ca îmbrăţişarea necondiţionată a imposibilului de către rasa umană.

Articol realizat de
Cristian Munteanu