A fost odatã...

Antoine de St. Exupéry

Antoine Marie Roger de Saint-Exupéry s-a născut la Lyon într-o veche familie de nobili provinciali. Tatăl său, directorul unei companii de asigurări, s-a stins din viaţă în 1904. Văduva sa, Marie de ( Fonscolombe ) Exupéry s-a mutat împtrună cu copiii la Le Mans în 1901. La castelul Saint-Maurice-de-Rémens, Saint-Exupéry şi-a petrecut copilăria înconjurat de surori, mătuşi, veri şi guvernante. A învăţat la şcolile iezuite din Montgré şi Le Mans şi în Elveţia la o şcoală catolică cu internat ( 1915-1917 ) condusă de preoţii marianişti din Fribourg. După ce a ratat examenul la şcoala preparatorie universitară a intrat la Academia de Arte Frumoase pentru a studia arhitectura. Punctul de cotitură în viaţa sa a fost anul 1921 când îşi începe serviciul militar în regimentul al 2-lea vânători după care este trimis la Strasbourg  pentru a fi instruit ca pilot. Primul său zbor cu pilot are loc în 1912, iar la 9 iulie 1921 zboară pentru prima oară singur. În 1922  îşi ia licenţa ca pilot şi i se oferă transferul la forţele aeriene. Totuşi pentru că familia logodnicei sale se opunea, se stabileşte la Paris unde se angajează ca funcţionar şi tot atunci începe să scrie. Următorii ani au fost marcaţi de nenoroc. Rupe logodna cu Louise de Vilmorin şi nu are succes nici în muncă nici în afaceri. Lucrează pentru o perioadă în mai multe posturi, inclusiv con abil şi agent de vânzări de automobile.
Prima  sa poveste „L'Aviateur“ ( Aviatorul, 1926 ) apare în revista literară „Le Navire d'Argent“ ( Vaporul de argint ). După aceea este angajat de compania aeriană Aéropostale pentru transportarea corespondenţei par avion. A transportat corespondenţă în Africa de Nord timp de 3 ani în care a văzut moartea cu ochii de câteva ori. În 1928 devine directorul aerodromului de la Cap Juby din Rio de Oro, Sahara. În singurătatea de acolo, Saint-Exupéry a învăţat să iubească deşertul şi a folosit  frumuseţea  aspră  a  acestuia  ca punct de plecare în „Micul prinţ“ şi „Citadelle“ ( Citadela, publicată postum în 1948 ).

Aviatorul scriitor

 În timpul acestor 3 ani St. Exupéry scrie  primul său roman „Courier sud“ ( Curier sud, 1929 ) în care laudă curajul primilor piloţi care au zburat în acea zonă, la limita siguranţei, pentru a duce corespondenţa şi a căpăta avantaje comerciale asupra companiilor poştale concurente care foloseau liniile ferate şi vapoarele. Unul din planurile romanului descrie povestea de dragoste eşuată dintre el şi Louise de Vilmorin. Romanul a fost ecranizat în 1937 de Robert Bresseo.
În 1929 pleacă în America unde este numit director al companiei poştale argentiniene Aeroposta. În această perioadă transportă corespondenţă în zona munţilor Anzi, ceea ce pune bazele celui de-al doilea roman al său, „Vol de nuit“ ( Zbor de noapte ) care a devenit un best-seller la scară internaţională, a câştigat distincţia Prix Femina şi a fost adaptat pentru cinematografie în 1933, cu Clark Gable şi Lionel Barrymore în rolurile principale.
În poveste, Rivière, asprul şef al aeroportului nici nu se gândeşte să se pensioneze deoarece vede această muncă de transport aerian al corespondenţei ca pe însăşi soarta sa. „Noi nu avem pretenţia să fim eterni. Ceea ce dorim este să nu vedem gesturile şi obiectele pierzându-şi brusc semnificaţia. Pentru că atunci până şi acest gol care ne înconjoară din toate părţile începe să caşte de plictiseală“ spune personajul.
În 1931 se căsătoreşte cu Consuelo Gómez Carillo, o văduvă cu mulţi prieteni în lumea literară, printre care Maurice Maeterlinck şi Gabriele D'Annunzio. „El nu era ca ceilalţi“, scria ea mai târziu în „Mémoires de la rose“ ( Amintirile trandafirului ) „ci ca un copil sau ca un înger căzut din cer“. Căsnicia lor a fost însă furtunoasă. Consuelo se simţea neglijată când soţul ei nu petrecea prea mult timp acasă şi era pe bună dreptate geloasă deoarece acesta a avut aventuri cu alte femei.
După ce poşta aeriană argentiniană a fost închisă, Saint-Exupéry începe transportul corespondenţei între Casablanca şi Port-Etienne şi lucrează şi ca pilot de testare pentru Air France şi alte companii aeriene. Scrie pentru Paris-Soir despre evenimentele de la Moscova din mai 1936 şi o serie de articole despre războiul civil din Spania. Deoarece îi plăcea viaţa plină de călătorii şi aventuri, reuşeşte să convingă Air France să îl lase să zboare cu Caudron Simoun ( F-ANR Y ), ocazie cu care trăieşte prima experienţă a unui accident aviatic în 1935 în Africa de Nord, unde a fost nevoit să meargă zile întregi prin deşert până a fost găsit şi salvat de o caravană. De asemenea tot cu un zbor cu Caudron Simoun în 1937 a fost rănit destul de grav într-un accident de avion în Guatemala.
Încurajat de prietenul său André Gide, Saint Exupéry scrie  în timpul convalescenţei o carte despre profesiunea de pilot „Terre des hommes“ ( Pământ al oamenilor, 1939 ) tradusă în limba engleză sub titlul „Wind, sand and stars“  ( Vânt, nisip şi stele ). Această carte a câştigat premiul academiei franceze Grand Prix du Roman ( Marele premiu pentru Roman ) şi National Book Award ( Premiul naţional pentru carte ) în SUA.  Regizorul Jean Renoir ( 1894 -1979 ) a dorit să ecranizeze cartea şi a avut convorbiri cu autorul acesteia în special pe teme literare, convorbiri pe care le-a înregistrat pentru a se folosi de ele în producţia sa. În acea vreme Renoir lucra la Hollywood unde se filmau toate producţiile, însă dorea să filmeze în locurile descrise în carte. Filmul ar fi avut succes în America, dar din păcare nimeni nu a dorit să îl producă.

Pilot de război

Când Franţa intră în cel de-al doilea război mondial, Saint-Exupéry se înrolează în armată şi efectuează o serie de zboruri îndrăzneţe, deşi era considerat inapt să piloteze avioane militare din cauza multiplelor  accidente suferite  anterior.   Totuşi i-a fost  acordat  meritul „Croix de Guerre“ ( Crucea de    război ).
În iunie pleacă să trăiască împreună cu soţia sa în zona neocupată a Franţei, de unde apoi fuge în SUA. Când regimul Vichy îl numeşte în consiliul naţional, refuză motivând că este o „numire inoportună“. A fost criticat de conaţionalii săi pentru a nu fi susţinut forţele „Free France“ ( Franţa liberă ) ale generalului de Gaulle.
„Vol a Arras“ ( Zbor la Arras, 1942 ), publicat la New York, descrie zborul său fără speranţă deasupra liniilor inamice atunci când Franţa era deja învinsă. Cartea a fost interzisă în Franţa de către autorităţile germane.
Alte opere din creaţia sa  care merită amintite sunt :  „Lettres de jeunesse“ ( Scrisori din tinereţe, 1923-31,  publicate în 1953 ), „Lettre à un otage“ ( Scrisoare unui ostatic, 1943 ),  „Un sens a la vie“ ( Un sens al vieţii, 1956 ),  „Ecrits de guerre“ ( Scrieri de război, 1939-1944 publicate în 1982 ).
În 1943 se înscrie din nou în forţele aeriene franceze din Africa de Nord. După o aterizare defectuoasă, ofiţerul comandant decide că Saint-Exupéry este prea bătrân ca să mai zboare, dar după o perioadă de pauză i se permite din nou intrarea în unitate. În 1943 îşi publică cea mai cunoscută lucrare, „Le petit prince“ ( Micul prinţ ) o fabulă de copii pentru adulţi, care a fost apoi tradusă în aproape 50 de limbi.
La data de 31 iulie 1944, Saint Exupéry decolează de pe un aerodrom din Sardinia zburând peste Marea Mediterană către sudul Franţei, destinaţie la care însă nu a mai ajuns. S-a presupus că avionul său a fost doborât de aviaţia inamică, însă s-a vehiculat şi ipoteza unui accident, sau chiar a unei sinucideri, toate variantele fiind la fel de posibile. Adevărul asupra celor întâmplate nu se cunoaşte nici până în zilele noastre, după cum nici rămăşiţele avionului şi ale talentatului său pilot nu au fost găsite vreodată.

 S-a spus de multe ori că „Micul prinţ“ nu este o carte, ci un mod de viaţă, o atitudine a inimii. Este pentru prima oară în creaţia lui Exupéry când acesta se apleacă asupra unor teme ca iubirea, responsabilitatea, prietenia, aprofundându-le cu înţelepciune şi farmec. Povestitorul este un pilot al cărui avion a căzut în deşert. Acolo el întâlneşte un băieţel care se dovedeşte a fi un prinţ venit de pe o altă planetă. Acesta îi povesteşte despre aventurile sale pe pământ precum şi despre preţiosul său trandafir de pe planeta sa natală. Este dezamăgit să afle că pe pământ trandafirii sunt un lucru banal, însă o vulpe întâlnită în deşert îl convinge că el trebuie să continue să-şi iubească trandafirul său, care va fi pentru el mereu rar şi unic. Găsindu-şi astfel menirea şi sensul vieţii, prinţul se întoarce acasă.
Structurată tematic în şase părţi care s-ar putea numi pe scurt „Fericire“, „Prietenie“, „Responsabilitate“, „Putere“, „Iubire“, „Ceea ce este esenţial“, cartea îmbină armonios aceste „capitole“ făcând ca învăţămintele sale complexe, atât de recognoscibile şi aplicabile în viaţa de dincolo de paginile cărţii, să rămână în mintea cititorului cu mult după terminarea lecturii.  Poate nu întâmplător episodul întâlnirii prinţului cu vulpea este cel mai des amintit când se discută despre această lucrare, deoarece   în el se vorbeşte despre responsabilitatea iubirii care nu este o povară, ci un motiv de fericire atunci când înţelegi că ea este ceea ce face ca ceea ce iubeşti să fie unic. „Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de-a gata de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.  ( … ) Du-te să mai vezi  o dată trandafirii. Vei descoperi că floarea ta nu are seamăn în lume. Iată care-i taina mea : limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă miezul lucrurilor. Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca ea să fie atât de preţioasă. Oamenii au dat uitării adevărul acesta. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit“.
„Citadela“,  rămasă în stadiul de manuscris neterminat la dispariţia scriitorului şi publicată postum, este o carte profund filosofică, dând o expresie dinamică convingerii persistente a lui Exupéry că singurul scop al vieţii  oamenilor  este  să  adauge ceva la valorile civilizaţiei umane. Tradusă în engleză ca „The wisdom of sands“ ( Înţelepciunea nisipurilor ), cartea cuprinde reflecţiile unui prinţ al deşertului despre oameni, despre iubire şi responsabilitate, pornind de la cel mai simplu nivel al relaţiilor interumane până la ceea ce-i adună pe oameni în jurul unei cauze, despre comunitate şi viaţă în general.
Acest prinţ al nisipurilor reia la un alt nivel filosofia micului prinţ despre responsabilitate  : „Iar dacă te-am scos din valurile mării sunt răspunzător de viaţa ta. Sau dacă te-am vegheat şi te-am vindecat atunci când sufereai, sau dacă eşti bătrânul meu servitor care m-a asistat asemenea unei lămpi, sau paznicul turmelor mele. ªi voi veni să-ţi beau laptele de capră. ªi voi primi de la tine iar tu vei dărui. ªi tu vei primi şi eu voi dărui“. Nu mai puţin încărcate de semnificaţii sunt şi rândurile despre  prietenie : „Se poate pur şi simplu ca tu să fii prietenul meu. Te voi primi deci, din dragoste pentru tine, aşa cum eşti. Dacă şchiopătezi, nu-ţi voi cere să dansezi. Dacă ai nevoie de hrană, te voi hrăni. Nu am să încerc să te divid pentru a te cunoaşte. Tu nu eşti nici acest act, nici celălalt, nici suma lor. Nu te voi judeca nici după aceste cuvinte, nici după aceste acte. Ci voi judeca actele şi cuvintele după tine. ( … ) Îţi voi cere, în schimb, să mă asculţi. Nu am ce face cu prietenul care nu mă cunoaşte şi îmi cere explicaţii. Nu am putere să mă transpun în neputincioasă zarvă a cuvintelor. Sunt un munte. ªi muntele poate fi contemplat. Dar nu ţi-l pot oferi cărându-l cu roaba“.  Lectura romanului este cu atât mai interesantă cu cât aceste reflecţii nu sunt grupate pe capitole tematice, ci se regăsesc pe tot parcursul cărţii, cu reveniri reconfortante ca „apele vii ale fântânilor“ despre care vorbeşte prinţul, iar impresia pe care o lasă asupra cititorului este una care durează datorită nobleţei învăţămintelor sale, făcând din „Citadela“ un adevărat roman-cetate  pe care cel care are şansa de a-l citi nu îl  va uita niciodată.
„Îţi cer să trăieşti nu din ceea ce primeşti, ci din ceea ce dăruieşti, căci numai aşa te vei împlini ( … ) Căci ceea ce dai în realitate nu micşorează ci dimpotrivă, sporeşte numărul bogăţiilor pe care le poţi împărţi. Astfel, cel care iubeşte pe toţi oamenii iubeşte infinit mai mult pe fiecare dintre ei, decât cel care nu iubeşte decât pe unul singur şi întinde asupra complicelui său câmpul mizerabil al persoanei lui. ( … ) Greşeală a unuia, reuşită a altuia, să nu te preocupe asemenea împărţeli. Nimic nu e fertil decât marea colaborare a unuia prin celălalt.“

 Articol realizat de
Elena Măruţă