Cea mai interesantă scrisoare

Încep în tăcere

Încep în tăcere. Tăcerea aceasta care mie îmi şopteşte atâtea lucruri, tăcerea aceasta în care eu văd atâtea lucruri... Paradoxal, nu sufăr de schizofrenie. Am vrut ca aceste rânduri să fie despre ce am învăţat eu despre oameni; despre amintiri plăcute, despre lecţii de viaţă puţin mai dure - iertat să-mi fie pleonasmul : lecţiile de viaţă sunt întotdeauna puţin dure... Dar nu voi scrie despre asta. Pentru voi, cei care, în cea mai mare parte,  mi-aţi dăruit aceste momente transformate în amintiri şi aceste lecţii de viaţă, să pun în cuvinte ceea ce am trăit alături de voi ar fi aproape inutil. Pentru ceilalţi, cei care nu sunt, cuvintele nu pot cuprinde o întreagă atmosferă. Mă voi opri, cu riscul de a cădea înspre patetic, la clipele în care tăcerea vorbeşte. ªi când ar fi atâtea de mărturisit, cea care vorbeşte să fie tocmai tăcerea... Uneori, asta sună dureros de hilar. Dar alteori, acelaşi lucru - tăcerea - ucide...
Văd în oameni suflete-cetăţi. Greu de pătruns în ele, dar uşor de dărâmat. Da, oamenii au temeri. Din cele mai pronunţate, din cele mai nejustificate, din cele mai ilogice, dar asta înseamnă parte din ei şi, în parte, asta îi face oameni. Da, oamenii sunt laşi. ªi din laşitate fug, renunţă, lasă urme de paşi doar înapoi, dar şi asta înseamnă parte din ei, iar în parte, asta îi face oameni. Da, oamenii se ascund. Pleacă privirea, oferă tăceri apăsătoare în loc de răspunsuri, le e frică să nu fie judecaţi... Însă şi asta e o parte care ii defineşte ca oameni. E-adevărat, întregul este format din părţi, din aceste părţi, dar tot întregul este acela care cuprinde bunătatea, dăruirea, căldura, mila, iubirea, speranţa. Avem noi, oameni fiind, dreptul de a judeca ? Mi-e greu să cred că da. Deţinem doar dreptul de a ierta, nu şi pe cel de a condamna şi de a da verdicte.
Din păcate, oamenii judecă. Am înţeles însă că slăbiciunea e a mea dacă nu pot avea încredere în ei : cetăţile trebuie cucerite. ªi cu cât munca pe care o consumi în numele unui ideal e mai mare, cu atât mai mult te exaltă. Poate de aceea oamenii au descoperit  tăcerea : pentru că fără ea, magia nu-şi găsea nici un sens.
Aţi observat cele mai dese reacţii ale oamenilor atunci când trăiesc ceva extraordinar ? Cei mai mulţi tac. ( Vezi celebra expresie „a rămâne fără cuvinte“ ). Exupéry mărturisea în „Citadela“ : „Am ascultat într-adevăr legăturile dintre oameni şi am descoperit pericolele inteligenţei : cea care crede că limbajul cuprinde. Căci nu pe calea limbajului voi transmite ceea ce este în mine. Nu pot decât să semnific în măsura în care înţeleg şi altfel decât prin vorbe. Prin miracolul dragostei. Altminteri, lumea cuprinsă în mine o voi trage de păr. ªi, în hazardul stângăciei mele, voi arăta acest aspect sau celălalt, asemenea muntelui, despre care exprim bine, semnificându-l, că e înalt, în vreme ce el e cu totul altceva, iar eu vorbesc despre măreţia nopţii când ţie îţi e frig între stele...“
Ceea ce încerc, de fapt, să spun, deşi poate părea puţin perimat, este că, într-adevăr, tăcerea vorbeşte, dar trebuie să existe cineva care să o asculte. ªi atunci când o ascultăm, găsim mai multe cuvinte în ea decât am putea rosti noi, încât, în cele mai profunde momente, simţind toate acestea, ne lăsăm copleşiţi şi nu mai avem puterea să spunem decât banalităţi. Pentru ca ele să umple tăcerea care ne sperie...
Am 18 ani. ªi multe visuri. Îmi place să visez. Dar nu mă pot baza numai pe visuri, pentru că ele nu rezistă. Mă aflu abia la început de drum. Îmi dau seama că nu e uşor. Îmi dau seama că fără voi, tot ce am trăit, tot ce am învăţat, tot ce îmi aparţine - ar fi însemnat mult mai puţin. Îmi dau seama că, de multe ori, singurul drum pe care îl găsesc către adevăr este greşeala. Îmi dau seama că oamenii nu bat mult timp în faţa unei porţi închise. Îmi dau seama că eu, înainte de toate, trebuie să pretind mai mult de la mine. Îmi dau seama că un an înseamnă, câteodată, ceva mai mult decât 365 zile. Pentru toate punţile ridicate peste hăul singurătăţii, mă declar un om fericit şi mulţumesc. Îmi pare rău pentru toate tăcerile omorâte în noi. Nu ne dăm seama că de fiecare dată ucidem un vis în plus... Visurile, ca şi cuvintele, nu trebuie ucise; trebuie lăsate să mocnească în noi, în linişte. Cu timpul, ele vor găsi o cale de a ieşi la iveală, dezvăluind o părticică de adevăr.
Nu ştiu dacă cel mai frumos lucru din lume este să iubeşti sau să-ţi fie împărtăşite sentimentele. Dar ştiu că cel mai fericit lucru este să trăim împreună acelaşi vis.
„Iar dacă mă întrebi «Trebuie să-l trezesc pe acesta sau să-l las să doarmă şi să fie fericit ?», îţi voi răspunde că nu ştiu nimic despre fericire. Dar în faţa unei aurorre boreale, ţi-ai lăsa prietenul să doarmă ?“ ( St. Exupéry )

Nicoleta Bîrţă