Aceasta este ţara mea

Mânăstirea Agapia

Mânăstirea Agapia este unul dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate monumente din partea nordică a ţării şi este  căutată de un mare număr de vizitatori dornici să vadă o străveche vatră de credinţă şi cultură, dar şi un nepreţuit tezaur de artă, unic prin capacitatea sa de a dezvălui specificul şi originalitatea spiritualităţii româneşti.
Puţini ştiu însă că începuturile acestui vestit aşezământ monastic sunt strâns legate de existenţa unui schit ce-a dăinuit până astăzi, la o distanţă de aproximativ 2 km, într-o poiană ce te îmbie la popas pe poteca de peste munte care leagă valea Agapiei de valea pârâului Secu.
Tradiţia, consemnată şi în unele vechi manuscrise, a păstrat numele sihastrului Agapie care, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, ar fi ridicat împreună cu ucenicii săi o bisericuţă de lemn pe locul astăzi numit „Livada părinţilor“. Numele acestui monah, care în limba greacă înseamnă  „drag“, „dragoste“, s-a transmis nu numai obştii isihaste pe care a condus-o, ci şi munţilor din jur, pârâului şi mai apoi aşezării din vale. Distrusă de o avalanşă de zăpadă chiar într-o zi de Paşte, biserica lui Agapie a fost refăcută pe o altă temelie în „Poiana lui Eufrosin“ aflată în apropiere. Abia la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui următor s-a construit o biserică pe actualul amplasament al sihăstriei de la Agapia din Deal ( Agapia Veche ), atunci când şi biserica din „Poiana lui Eufrosin“ s-a ruinat şi nu a mai putut fi folosită.

Pe firul istoriei

Prima menţiune documentară s-a făcut prin Hotarnica lui Ilieş Vodă din 1437, care delimitează moşia Mănăstirii Agapia de cea a Mânăstirii Neamţ. După această dată, numele mânăstirii a mai apărut în diferite documente şi însemnări din 1452, 1464, 1476, 1498 etc., atestând existenţa sa pe toată perioada secolului al XV-lea, când obştea monahală a crescut mereu, bucurându-se de un prestigiu tot mai mare şi de atenţia voievozilor ţării, printre care şi ªtefan cel Mare, care o apără şi o înzestrează. În aceste condiţii, bisericuţa de lemn de la Agapia din Deal a devenit neîncăpătoare, punându-se cu necesitate problema ridicării unui nou edificiu, mai mare şi mai trainic, pe măsura locului pe care acest aşezământ îl ocupa printre celelalte mânăstiri ale Moldovei.
Vechiul Pomelnic de la  Mânăstirea   Agapia aminteşte de Petru Rareş şi Elena Doamna ca primi ctitori voievodali prin grija cărora s-a zidit prima biserică de piatră de aici. În schimb, o inscripţie aflată în pronaosul bisericii mari de la Agapia din Vale menţionează pe Petru ªchiopul şi Ruxandra Doamna ca fiind întâii ctitori domneşti, creându-se astfel o oarecare confuzie.  Dacă analizăm însă lista documentelor de danie în care beneficiarul este Mânăstirea Agapia, se constată că mai mulţi voievozi ( Petru Rareş, Alexandru şi Bogdan Lăpuşneanu, ªtefan Tomşa ), care au stat pe tronul  Moldovei  înaintea  lui  Petru ªchiopul, s-au îngrijit de acest aşezământ, întărindu-i moşiile sau adăugând noi proprietăţi şi înlesniri. În plus, deşi a domnit foarte puţin, respectiv între 1579 şi 1582, Iancu Sasul - fiul lui Petru Rareş - a avut grijă ca în 1580 să dăruiască noi sate Mânăstirii Agapia, determinat probabil şi de faptul că aici ctitorise tatăl său.
Este deci posibil ca Petru Rareş şi Elena Doamna să fi ridicat aici prima biserică de zid, reînnoită apoi de Petru ªchiopul în a treia domnie a sa ( 1582-1591 ). Acest punct de vedere ar explica şi menţiunea din Pomelnicul mănăstirii şi „scăparea“ din inscripţia amintită, care s-a referit doar la refacerea realizată de Petru ªchiopul, fără a mai aminti şi de Petru Rareş.
Dar construcţiile de la Agapia din Deal nu prea aveau viaţă lungă. Terenul îmbibat de apele freatice care se aflau la o adâncime mică era nestatornic şi aluneca adesea, năruind biserici şi chilii, creând o permanentă stare de incertitudine şi nelinişte în sânul obştei monahale. De aceea, în jurul anului 1600, o parte dintre călugări s-au mutat în vale, ridicând aici o mică biserică în jurul căreia se va dezvolta Mânăstirea Agapia de astăzi, pomenită uneori sub numele de Agapia Nouă, Agapia din Vale sau Agapia Mare.
Construcţia bisericii mari de la Agapia, care a păstrat hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“, a început la 16 octombrie 1642 şi s-a încheiat la 3 septembrie 1644, aşa cum se menţionează în pisania păstrată pe faţada sudică, deasupra intrării :  „Iată eu robul lui Dumnezeu, Gavriil Hatman cu Cneaghina Liliana, făcut-am şi am zidit această Mănăstire Agapia din nou zidită, în zilele blagocestivului şi de Hristos iubitorului Domnului nostru Ioan Vasile Lupu Voievod.“
În cei trei ani care au trecut de la zidire până la sfinţirea bisericii, ctitorii au construit şi careul de chilii care însoţesc zidul de incintă, împreună cu turnul-clopotniţă de pe latura de răsărit, care impresionează prin masivitatea şi trăinicia zidurilor sale din piatră şi granit. Totodată, Gavriil Hatmanul şi soţia sa, copiii acestora - Domniţa Safta şi Radu Stolnicul - şi însuşi voievodul Vasile Lupu au înzestrat mânăstirea cu mai multe moşii, mari sume de bani, cărţi de cult, broderii şi numeroase odoare sfinte.

 Rezistând vitregiilor

 Îndelungata istorie a Mânăstirii Agapia a cunoscut, din nefericire, şi numeroase momente de grea încercare, sfântul lăcaş fiind adesea jefuit şi pustiit de oştile străine sau în parte distrus de mistuitoare incendii. În 1671-1672, când întreaga Moldovă a avut de suferit din cauza turcilor şi tătarilor, Mânăstirea Agapia a avut pierderi atât de mari încât, la 15 ianuarie 1673, egumenul Teofan a fost nevoit să vândă satul ªorcani de lângă Orhei pentru a putea reface acoperişurile distruse. În iarna 1674-1675, tătarii s-au aşezat şi la Agapia pe care au jefuit-o, călugării adăpostindu-se prin munţii din jur şi lăsând mânăstirea pustie timp de doi ani.
În 1680, Agapia a fost prădată de poloni, care au transformat biserica mare în grajduri de cai, pentru ca între 1689-1693, după cum ne relatează cronicarul Ion Neculce, aceiaşi oşteni creştini să provoace noi distrugeri, de data aceasta sub conducerea eliberatorului Vienei, regele Sobieski. În perioada 1694-1697, pe vremea lui Antioh Cantemir, călugării de la Agapia au fost nevoiţi să bejenească din nou trecând munţii în Transilvania, situaţia generală a mânăstirilor Moldovei determinând pe voievod şi pe Mitropolitul Sava să adopte măsuri speciale pentru repararea şi repopularea lor.
După ce în 1716 voievodul Mihai Racoviţă a „stricat“ Cetatea Neamţ şi a lăsat pe tătari „să jefuiască mănăstirile din jur după pofta lor“, a urmat marele dezastru din 1821, consemnat în inscripţia de pe peretele nordic al bisericii „Sf. Voievozi“ după cum urmează : „Această sfântă mânăstire au pătimit primejdii cu arderea focului, atât înlăuntrul cât şi afară, despre turci, la tulburarea ce s-a urmat în anul 1821, la septembrie 16 zile, atât chiliile înăuntru, cât şi pe afară dimprejur.“ Caracterul sumar al îndreptărilor din 1823 a impus însă noi lucrări de reparaţii în 1858, când a început şi pictarea bisericii de către Nicolae Grigorescu. Dar în noaptea de 23 iulie 1903 mânăstirea cade pradă unui alt incendiu, ale cărui consecinţe  amintesc de apocalipticile zile din 1821 : au ars chiliile din incintă, clopotniţa, acoperişul bisericii mari şi 16 case din afara incintei, toate aceste distrugeri impunând o lungă perioadă de refacere.
Restaurările la care a fost supusă au adus, de-a lungul anilor, mai multe modificări şi adăugiri, înlăturate - pe cât posibil - cu ocazia lucrărilor desfăşurate după 1960.

 Repere arhitectonice

Edificiul are plan triconc şi este construit pe temelie de piatră brută, cu ziduri de o grosime impresionantă. Absidele au formă semicirculară, cele laterale fiind îmbrăcate la exterior în rezalite dreptunghiulare. În 1858-1862 s-au adăugat proscomidiarul, diaconiconul şi un nou pridvor, cel vechi fiind integrat pronaosului. Acoperişul simplu, cu o înclinaţie redusă, este străpuns deasupra naosului de o turlă zveltă cu baza octogonală, ca la Galata şi Trei Ierarhi. Faţadele de un alb strălucitor poartă pecetea stilului neoclasic, frumoşi pilaştri de factură corintică încadrând ferestrele şi uşile sau susţinând arcade oarbe cu arhivolte bogat ornamentate, în spaţiile cu o suprafaţă mai mare. Peretele vestic, delimitat longitudinal de aceiaşi pilaştri corintici, este acoperit în partea superioară de un fronton cu mici arcaturi, sub care se află o fereastră rozetă ce însufleţeşte întreaga suprafaţă. Ferestrele - mult lărgite - au chenare de fontă cu decoraţii de aceeaşi factură neoclasică. În 1975 s-au descoperit în pereţii laterali ai bisericii, cam în zona arcului ce desparte pronaosul de naos, nişele a două morminte, cu ancadramente din piatră sculptată, unde se presupune că ar fi fost depuse rămăşiţele pământeşti ale ctitorilor. În aceeaşi zonă, dar în axul bisericii, s-a descoperit un alt mormânt, probabil al Saftei, fiica Hatmanului Gavriil, ceea ce conduce la concluzia că, iniţial, biserica a avut şi o gropniţă bine delimitată, desfiinţată şi ea în timpul lucrărilor începute în 1858.
Ctitorii de la Agapia au înconjurat biserica mare cu un puternic zid de incintă care atinge şi doi metri grosime, în interiorul căruia se desfăşoară, pe două nivele, chiliile boltite, cu masive arce de susţinere. Intrarea este adăpostită de turnul-clopotniţă, căruia i s-a adăugat o nouă cameră a clopotelor în 1858, iar etajul incintei se prezintă ca o prispă continuă cu arcade elegante şi coloane de lemn dispuse în linie.
Pe latura sudică, în corpul de chilii al stăreţiei, s-a sfinţit la 31 august 1847 Paraclisul cu hramul Naşterea Maicii Domnului, ctitorie a Mitropolitului Veniamin Costache şi a surorii acestuia, schimonahia Elisabeta Costache, fostă stareţă după 1803, când maicile au luat locul puţinilor călugări ce rămăseseră la Agapia. După incendiul din 1903, Paraclisul a fost refăcut pe cheltuiala prinţesei Raluca Sturza şi a fost adusă aici vechea catapeteasmă cu picturi din secolul al XVIII-lea a Paraclisului „Sf. Gheorghe“ de la Mânăstirea Bisericani.
Rezistenţa zidurilor este sporită de trei contraforturi, doi în dreptul naosului, şi care sprijină pereţii de nord şi de sud, şi unul mai mic în axul absidei altarului. Cu toate acestea, în ultimii ani au apărut fisuri în diferite zone ale edificiului, care au impus realizarea unor costisitoare şi complicate lucrări de consolidare aflate în curs de desfăşurare.

Pictura mânăstirii

Valoarea deosebită şi faima Mânăstirii Agapia îşi are obârşia în minunata pictură executată în anii 1858-1861 de către Nicolae Grigorescu. Deşi avea numai 20 de ani când a început să zugrăvească interiorul bisericii de la Agapia, „Meşterul Nicu“ încheie aici în mod strălucit o întreagă etapă din activitatea sa artistică, lăsând posterităţii o adevărată capodoperă a picturii religioase din secolul al XIX-lea.
Într-adevăr, lucrând în stil neoclasic, Nicolae Grigorescu aduce totuşi o serie de elemente novatoare izvorâte din propria concepţie despre artă, din realităţile locale, dar şi din marile opere ale titanilor Renaşterii : Rafael, Leonardo Da Vinci, Tizian etc.
În icoanele din catapeteasmă, dar mai ales în portretele şi compoziţiile murale, domină un puternic suflu de realism şi de viaţă, de autenticitate şi de mişcare, pe care numai temperamentul şi geniul acestui mare artist îl puteau ridica până la calitatea de atribut al valorii perene. „Îngerul părăsindu-l pe Tobie“, inspirată din Rembrandt şi pictată în partea superioară a zidului dintre pridvor şi pronaos, „Punerea în Mormânt a Mântuitorului“, executată după Tizian pe arcul dintre pronaos şi naos, „Cina cea de taină“ din catapeteasmă, „Sfânta Treime“ din bolta pronaosului, „Ruga în Grădina Ghetsimani“, „Iisus ducându-şi Crucea spre Golgota“, „Ieremia plângând ruinele Ierusalimului“ sunt doar câteva dintre numeroasele zugrăveli de la Agapia care uimesc prin expresivitatea lor şi care apar constant în enumerarea celor mai valoroase lucrări realizate în arta noastră plastică din secolul trecut. Pe zidurile de nord şi de sud ale naosului, în apropierea absidelor laterale, Nicolae Grigorescu a zugrăvit două portrete de mari proporţii, cele ale Sfinţilor Teodor şi Eustaţiu, sfinţi militari - unul roman şi celălalt dac - simboluri vii şi cu o mare forţă sugestivă, ale obârşiei poporului nostru. Pictura lui Nicolae Grigorescu constituie, fără îndoială, o nepreţuită podoabă a mânăstirii şi nu este nici o exagerare în cuvintele lui Mihail Kogălniceanu care aprecia că ... „prin bogăţia compoziţiei, adevărul şi vivacitatea coloritului lor, tablourile de la Agapia formează pentru Moldova o adevărată galerie de pictură, care va atrage întotdeauna admiraţia românilor şi stima străinului cunoscător care ar călători prin acele îndepărtate locuri.“

Patrimoniul cultural-artistic

Vizitată adesea de mai toţi corifeii artei şi culturii româneşti, care veneau aici ca la un adevărat sălaş al Muzelor, Mănăstirea Agapia mai păstrează, în pofida zbuciumatei sale istorii, un valoros patrimoniu cultural-artistic. Broderii de o rară frumuseţe şi numeroase covoare executate în atelierele mănăstirii, icoane aparţinând „şcolii“ de la Văleni-Piatra Neamţ sau realizate de Nicolae Grigorescu în timpul şederii sale la Agapia, manuscrise, cărţi vechi şi obiecte de cult care, pe lângă valoarea lor intrinsecă etalează şi deosebite calităţi artistice, alcătuiesc un adevărat tezaur ce poate fi admirat în Muzeul mânăstirii. Dintre celelalte obiecte aflate în patrimoniul mânăstirii reţin atenţia cele patru Evanghelii tipărite la Mânăstirea Neamţ în 1821 şi îmbrăcate în superbe ferecături de argint aurit, Evanghelia dăruită în 1813 de Patriarhul Hrisant al Ierusalimului, Panaghiarul de argint aurit din 1514 pe care Alexandru Lăpuşneanu l-a dăruit Mânăstirii Pângăraţi şi crucea îmbrăcată în argint aurit, cu o bucată din sfântul Lemn al Crucii Mântuitorului, dăruită în secolul trecut de Patriarhul Chiril al Ierusalimului.

 Articol realizat de
Elena Măruţă