Bătălii celebre

HASTINGS 
Harold versus William 

Ziua de ianuarie 5, anul 1066, este şi ziua în care Edward  Confesorul ( numit aşa pentru că a construit catedrala Westmister ), a murit, urnind roata evenimentelor ce vor culmina cu bătălia de la Hastings. Deoarece Edward nu a avut nici un urmaş, ca succesor al său a fost desemnat Harold Godwine, prinţul de Wessex. Harold este primul rege al Angliei ce va fi încoronat în catedrala Westminster, dar şi primul rege ce va muri încercând să-şi apere ţara.
Chiar dacă alegerea sa în fruntea ţării era legitimă şi supuşii îl sprijineau, coroana Angliei era departe de a fi sigură pe fruntea sa. Principalii săi rivali erau Harald Hardraade al Norvegiei şi Ducele William al Normandiei. De aceea prima grijă a regelui Angliei a  fost  de  a-şi întări defensiva.  Moştenind o flotă puternică de la Edward, a dispus ca navele sale să patruleze coastele oraşelor Southampton şi Winchester în ideea de a închide orice posibil acces pe mare al lui William.
The Fyrd, soldaţii care serveau doar două luni pe an, au fost mobilizaţi pentru a proteja sud-vestul Angliei. Apărarea nordului, direcţia de unde se credea ca va declanşa un foarte probabil atac, era apărată de Edwin şi Morcar, prinţii Merciei şi Northumbriei.
Wiliam pretindea că Edward Confesorul îi promisese coroana Angliei încă din anul 1051. Acesta nu avea nici un drept să facă o asemenea promisiune şi, murind fără să aibă un moştenitor, a lăsat practic această problemă, de a-i fi găsit un urmaş, în grija sfetnicilor regelui.
Într-o mişcare isteaţă, William a găsit suport la Papă, acesta binecuvântându-i dreptul la coloana engleză.
Mai mult decât atât, oferind ţinuturi în cazul unei invazii încununate de succes, William şi-a asigurat un suport militar consistent.
Ordonând construcţia a 752 de nave care să-i transporte trupele, primeşte cam 500 până la data invaziei.
Pe 12 august flota sa era ancorată la gura râului Dives, dar vremea nefavorabilă împiedica plecarea. Pe 12 septebrie, din cauza raţiilor care deveneau mai mici cu fiecare zi, marinarii lui William au pornit spre gurile râului Somme, mai aproape de coastele engleze. Furtunile întâlnite au făcut ca un număr mic de nave să fie pierdute. O furtună avea să fie şi norocul de care aveau nevoie, pentru că navele lui Harold care patrulau coastele Angliei au trebuit să se întoarcă  în port pentru reparaţii. Mai mult, Harold a demobilizat The Fyrd pe 6 septembrie, crezând că nu o să aibă loc nici o bătălie în anul acela.
Pe 15 septembrie armata vikingă a lui Harald Hardraade debarcă şi porneşte spre York. La Fulford se întâlneşte cu armata lui Morcar, pe care o învinge, nu fără a suferi mari pierderi. York-ul se predă. Aflând toate acestea, Harold îşi remobilizează soldaţii şi pleacă spre York, parcurgând 240 de kilometri în numai 5 zile.
Pe 25 septembrie Harold ajunge la Stamford Bridge, unde era tabăra armatei vikinge, luându-i pe soldaţii lui Harald prin surprindere. Aceştia luptă curajos facilitând întoarcerea unei treimi din armată care era la Ricall, îngrijind răniţii şi luând provizii de pe corăbii. Totuşi vikingii sunt învinşi, regele Harald Hardraade omorât, iar supravieţuitorii lăsaţi să se întoarcă acasă, graţie unui gest mărinimos al lui Harold.
După  întârzierile provocate, de natură umană sau nu, William debarcă la Pevensy pe 28 septembrie. Vestea ajunge la urechile lui Harold pe 1 octombrie. William începe să-şi construiască o tabără fortificată. Doar 5  zile  s-a odihnit armata lui Harold înainte de a porni iarăşi în marş forţat spre Hastings. De data aceasta elementul surpriză a fost pierdut din cauza santinelelor lui William. Acestea apărau o armată cifrată la 800 de arcaşi, 3000 de pedestraşi şi 2000 de călăreţi. Arcaşii erau echipaţi cu o armură uşoară, pentru a-i face extrem de mobili pe câmpul de luptă. Cavaleria era forţa de elită a normanzilor, însă slăbiciunile ei erau evidente. Calul nu beneficia de armură, ceea ce îl făcea extrem de vulnerabil, armurile călăreţilor erau extrem de grele şi stânjenitoare, ceea ce făcea ca pe flancuri omul de pe cal să fie foarte uşor de dărâmat.
Elita armatei saxone era formată din garda regală, formată de regele Cnut cu 50 de ani înainte. Harold putea strânge aproape 3000 de soldaţi, dar înainte de bătălia de la Hastings avea cam 2000. Fraţii lui, Gyrth şi Leofwin, mai aveau cam 1000 fiecare. Pe lângă aceşti aproape 4000 de soldaţi foarte buni, Harold mai avea şi 4000 de fyrdman, cei care erau chemaţi  2 luni pe an să-şi apere pământurile. Armata saxonă era astfel mai numeroasă, dar, per total, mai puţin pregătită pentru a face faţă unei bătălii de avengură. În graba pentru plecarea la Hastings, Harold nu a mai putut strânge şi arcaşi sau cavalerie.
În dimineaţa de 14, pe la orele 6, armata lui William s-a îndreptat spre câmpul de luptă. Bretonii erau în frunte, urmaţi de belgieni şi de normanzi.
Harold şi-a poziţionat armata în faţă cu garda de corp şi în ariergardă avându-i pe fyrdsman. Relieful era perfect adaptat pentru o poziţie de apărare, solul neregulat de pe flancuri făcând aproape imposibilă încercarea de atac pe acolo. Formaţiile sale compacte puteau ajunge până la 8 rânduri adâncime.
William avea în dreapta 1600 de francezi şi belgieni sub comanda lui Eustace de Boulogne. Pe stânga erau 2100 de bretoni, conduşi de Alan Fergent, contele de Britania. În centru 4300 de normanzi conduşi de fraţii săi vitregi, Odo şi Robert conţi de Mortain.
Planurile celor doi conducători erau simple. William avea să hărţuiască cu săgeţi liniile saxone, avea să atace cu pedestraşii şi apoi, cu cavaleria, să pătrundă în forţă prin eventualele breşe formate.
Harold avea de gând doar să se apere. Cu cât liniile sale rezistau, cu atât mai aproape era victoria. În timp ce el putea avea întăriri, armata lui William nu era decât ceea ce se vedea în faţa liniilor sale.
Strategia defensivă a saxonilor părea că dă roade, până când, spre seară, liniile au cedat în faţa repetatelor atacuri ale cavaleriei normande. Dimineaţa a luminat 4000 de saxoni, 2000 de normanzi şi 700 de cai ce nu aveau să se mai ridice de pe câmpul de bătălie. Regele Harold se afla printre cei 4000  de saxoni.
William ( supranumit Cuceritorul după bătălie ) s-a încoronat rege al Angliei în ziua de Crăciun 1066, la Westminster Abbey.
Planurile celor doi conducători erau simple. William avea să hărţuiască cu săgeţi liniile saxone, avea să atace cu pedestraşii şi apoi, cu cavaleria, să pătrundă în forţă prin eventualele breşe formate.
Harold avea de gând doar să se apere. Cu cât liniile sale rezistau, cu atât mai aproape era victoria. În timp ce el putea avea întăriri, armata lui William nu era decât ceea ce se vedea în faţa liniilor sale.
Strategia defensivă a saxonilor părea că dă roade, până când, spre seară, liniile au cedat în faţa repetatelor atacuri ale cavaleriei normande. Dimineaţa a luminat 4000 de saxoni, 2000 de normanzi şi 700 de cai ce nu aveau să se mai ridice de pe câmpul de bătălie. Regele Harold se afla printre cei 4000  de saxoni.
William ( supranumit Cuceritorul după bătălie ) s-a încoronat rege al Angliei în ziua de Crăciun 1066, la Westminster Abbey.

Articol realizat de
Cristian Munteanu