1.
Wald, referindu-se la procesele de masificare din secolul nostru: omul devine în anumite epoci un zero – parte a unui ºir de zerouri. E de ajuns sã li se aºeze însã înainte un “1” – Hitler, Stalin – pentru ca nulitãþile sã se transforme într-o forþã colosalã, devastatoare.
2.
Marþea trecutã am fost din nou la Wald, împreunã cu Valentin. Mã încearcã bãnuiala cã gazda ºi cu mine suntem guvernaþi de aceleaºi planete, cãci prea nuanþãm asemãnãtor.3.
Din nou la Wald. M-am simþit confirmat în sens religios: suntem nãscuþi sub acelaºi semn chaldeean. ªi o dezamãgire: nu ºi în zodiacul chinezesc. E cu un an mai în vârstã decât aratã.
4.
Un preot ortodox sunã la uºa unei prietene a lui Wald ca sã-i sfinþeascã locuinþa. Prietena îi deschide ºi îi rãspunde: “Pãrinte, iertaþi-mã, dar nu pot sã vã primesc, cãci nu sunt creºtinã!” “Dar ce atunci, catolicã?” “Nu, atee”. Preotul ridicã braþele într-un fel de vade retro, scoate un horcãit strident (grimasã ºi gesturi sugestive ale lui Wald) ºi se precipitã pe scarã, cât pe-aci sã se dea de-a berbeleacul.
5. Record de asistenþã la Wald (ºi încã mai voiau sã ne însoþeascã doi!).
Wald o întreabã pe Dana dacã numele ei, Verescu, vine cumva de la “adevãrat”. Ea s-a gândit la asta, dar n-a ajuns la nici o concluzie. Îmi face impresia cã Wald a luat-o pe nepregãtite, dar îmi place maleabilitatea ºi sinceritatea rãspunsului ei.
Gazda noastrã devine foarte comunicativã ºi agitatã, ca de fiecare datã când e vorba despre mai multe persoane de dialog. Prezenþele feminine îl stimuleazã în mod deosebit sã creeze o atmosferã destinsã ºi voioasã. Adoptã atitudinea sa degajatã de gentleman plin de vervã, pozã în care se descurcã de minune, reuºind
sã spunã tot ce are de spus.Îmi aduc aminte de vizita pe care i-a fãcut-o acum vreun an, sosind din America, o româncã la vreo patruzeci de ani. Cãtãlina preda pictura pe calculator la Universitatea Loyola din New Orleans. Venise cu o sticlã de whisky ºi cu intenþia exuberantã de a ne simþi bine împreunã, la un pahar de vorbã filosoficã. Eu ºi (cred cã ºi) Wald eram puþin stânjeniþi, tabietul nostru sãptãmânal fusese vijelios deturnat. Cum sã discuþi serios în prezenþa acestei “americanizate”, care la fie
care frazã a noastrã exclama: “Yea!”, “Extraordinar!”, “Foarte interesant!” ºi care se uita la Wald ca la un fel de guru mistic al Bucureºtiului? Ce gândea Valentin nu-mi mai aduc aminte, dar trebuie cã el se simþea cel mai puþin perturbat, datã fiind preferinþa lui explicitã pentru prieteniile noi ºi pentru evoluþiile spirituale în societate. Din partea sa – mare pãcat cã nu ne-am nãscut în epoca saloanelor filosofice!Americanca noastrã se manifesta aºadar dupã cum îi era felul transoceanic, chicotind aprobator ºi întrerupându-l din când în când pe Wald pentru a ne informa despre cuvintele la modã în Statele Unite (ºi dacã s-au impus – ºi cât, ºi unde – în Europa), ori spre a-l ruga sã repete câte o frazã pe care nu o reþinuse întocmai ºi pe care o degust
a apoi îndelung, clãtinând încetiºor din cap cu ochii micºoraþi de satisfacþie ºi de subînþelesuri. De ce rãmâneam atunci aºa de rigid, pe sub politeþea de circumstanþã, amuzamentul involuntar ºi zâmbetul iritat cãtre ceilalþi? Cãtãlina era o prezenþã tonicã ºi directã, ºi se purta foarte fie de grup cu namila de Saint-Bernard de la Babele. Simþeam în vorbele ei ºi prudenþa relaþiilor “de dincolo”, respectul penal pe care ºi-l poartã unii altora. Începu sã-ºi noteze energic, cu carneþelul pe unul dintre braþele fotoliului, întrerupând ca un reporter pentru a cere completãri ºi lãmuriri. Se mai întoarse de vreo douã ori cãtre noi: nu ne deranjeazã aceastã îndeletnicire a ei, nu-i aºa, oricum, e doar în folos personal! Wald ne vorbea detaºat de pe canapeaua lui, cu un ton de parcã s-ar fi adresat totuºi unui amfiteatru. Pe înserat aprinse veioza ºi Cãtãlina putu sã-ºi noteze mai departe ideile pe care ea le considera interesante; care nu erau puþine.Când plecã se lãsase deja întunericul, iar nouã camera ni se pãru dintr-odatã pustie. Discuþia nu mai avea de-acum nici un rost. Ne obiºnuiserãm cu rolurile de vedete ºi cu munca de reporter-suporter-hurray! a Cãtãlinei. Am strâns paharele în care mai rãmãsese câte un deget de whisky (Wald nu bãuse, din principiu) ºi am plecat ºi noi la scurtã vreme, însoþind-o o vreme pe gazda noastrã, care rãspundea în acea searã unei invitaþii la cinã.
6.
Credinþa prin care te rogi sã crezi. Cazul lui Andrei Pleºu – Wald îºi reîmprospãteazã o impresie mai veche citind, cu mare încântare, Jurnalul de la Tescani, de curând apãrut.
7. Azi, întrucât matinalul curs de semioticã al lui Cezar Radu nu se mai þine, merg cu Viorel ºi cu Valentin în Ciºmigiu sã bem câte un suc; ideea cu berea cade. Dupã-amiazã urmeazã sã-l vizitãm pe Wald (vom merge, dar nu-l vom gãsi acasã). Dintr-una într-alta ajungem sã discutãm despre lucrul în sine. Viorel, nu ºtiu de ce, apãrã “dreptul la în sine” al lucrului.
Dincolo de banala sancþiune cã un lucru în sine nu are cum sã fie cunoscut nici mãcar atât cât sã se spunã cã e în sine, mã frapeazã cã el nu are nici o relevanþã, dar nici una, nu numai pentru cunoaºterea umanã, ci ºi pentru condiþia omului în general.
Ce sens are pentru noi, ca oameni, sã vorbim despre “obiect în sine”, de vreme ce prin însãºi definiþia acestuia – sadicã definiþie! – nu avem nici cea mai slabã ºansã ca el sã ne devinã vreodatã accesibil? Nu îl putem cunoaºte ºi nici nu-l putem gândi, deci semnificaþia lui în ceea ce ne priveºte e zero – iar asta îmi st
inge toate neliniºtile pe care le-aº fi putut avea în legãturã cu acest concept. Je m’en fiche! Valentin mã corecteazã cu o distincþie: noi putem gândi conceptul de “obiect în sine”, dar nu putem cunoaºte acest obiect. Nu pot fi însã de acord. Conceptualizãm doar pe baza unei anterioare cunoaºteri – fie ea ºi incipientã. Chiar faptul cã numim obiectul în sine e în raport cu o anume caracteristicã a sa – cea de a fi în sine.Cunoaºtem de fapt la un obiect întotdeauna mai mult de o singurã caracteristicã a sa. Cãci dacã ºtim, de pildã, cã obiectul e în sine, ºtim aceasta într-o anume împrejurare, care la rându-i ne spune ceva distinct despre obiect. Desigur, împrejurarea respectivã poate fi legatã strict de noi înºine, dar asta nu are nici o importanþã, întru
cât noi suntem cei care cunoaºtem, iar obiectul este doar în funcþie de cum îl cunoaºtem noi. El este, orice s-ar spune, doar pentru cã noi îl cunoaºtem.Nu existã deci unicitate a informaþiei, ci informaþia e întotdeauna multiplã.
A doua zi, citind un fragment din Republica
, am surpriza sã gãsesc câteva rânduri în care este amintit în treacãt cã orice lucru poate fi cunoscut, dacã el este: “«Este deci corect sã spunem, chiar dacã am cerceta în numeroase feluri, cã lucrul care este întru totul poate fi întru totul cunoscut, iar cel care nu este deloc e cu totul de necunoscut?» «Pe deplin corect»” (477 a; subl. mea). Or, lucrul în sine chipurile este – “întru totul”.8.
Mã gândesc, în urma acestei coincidenþe, cam în ce fel ar trebui citite dialogurile platoniciene – ºi, în general, toate cãrþile. Ajung, dupã accese de exclusivism, la concluzia generoasã cã toate modalitãþile sunt bune, dar cã cea mai fructuoasã rãmâne lectura animatã de un interes foarte intim, foarte personal, lectura ca rãspuns familiar la întrebãrile proprii.Dar îmi place sã-mi închipui ºi alte maniere de lecturã:
9.
Wald ne întâmpinã cu o problemã amuzant precizatã ºi interesantã în acelaºi timp: cineva taie sistematic racordurile televiziunii prin cablu de pe scara sa. Pe el personal nu-l afecteazã, întrucât a renunþat demult la televizor (sau, mai bine zis, dintotdeauna) ºi e principial împotriva imaginii transmise pe aceastã cale; dupã cum se vede existã însã ºi indivizi mai radicali. Prima ºi cea mai la îndemânã explicaþie ar fi cã avem de-a face cu un resentimentar fãrã posibilitãþi materiale, dar pe Wald nu asta îl preocupã, ci faptul cã se contureazã aici un exemplu clar de acþiune entropicã a naturii cu scopul atingerii unui echilibru care pentru omenire ar însemna moartea culturii (care este neg-entropicã), ori, pe un alt plan, o moarte informaþionalã ºi o uniformizare, o nivelare a valorilor umane. “A! Deci natura acþioneazã ºi prin individ pentru a-ºi atinge acest scop!” – e dimensiunea filosoficã a explicaþiei. Cu acest prilej produce o distincþie care mie mi se pare interesantã; în timp ce noi, intrigaþi de termenii problemei, încercãm sã-i aflãm un rãspuns (având tot timpul impresia cã trecem pe lângã cel pe care îl doreºte Wald – ar fi fost, nu-i aºa, prea simplu!), la un moment dat el exclamã: “Nu pentru ce a fãcut-o, ci de ce, asta e întrebarea!” Deosebirea între cele douã sintagme se face, cred eu, de la un plan al interesului concret, imediat, ancorat în cotidian – la unul al introspecþiei ºi al meditaþiilor speculative. De la o discuþie la colþ de stradã despre gratificaþii materiale ºi satisfacþii instantanee la o dezbatere “de camerã” despre cauzele prime.
10.
Este indignat de indecenþa unor figuri publice ale momentului, care se bat cu pumnul în piept “cã s-au nãscut dizidente” – faþã de vechiul regim, se înþelege. Precum A. B., de exemplu. Când, în fapt, ele n-ar fi riscat mare lucru. Problema este însã una de principiu: chiar dacã au pãrãsit vechile poziþii pentru altele, decent era sã se manifeste mai discret, cel puþin vreun an de zile, þinând seama de anterioarele lor “convingeri”.Wald nu s-ar mira
deloc dacã aceºti vajnici dizidenþi l-ar ataca într-o “bunã” zi. Ceea ce, în oarece mãsurã, pare-se cã se ºi întâmplã. Nu înþelege însã de unde atâta inconsecvenþã cu ei înºiºi. (Spre marea sa mirare, cineva din cu totul altã tabãrã, extremistul nr. 1 al presei ºi mare colecþionar de procese l-a etichetat sumar, pe un ton pe care Wald îl simte uºor intrigat ºi nesigur, drept “sinistrul personaj”. La orice s-ar fi aºteptat, dar… “sinistrul”?!).Eu: În fond, sunt consecvenþi ca “demascatori”, au schimbat doa
r “datele”…
11.
“Dacã m-aþi trezi din somn ºi m-aþi întreba care e conceptul fundamental al filosofiei mele, aº rãspunde fãrã ezitare: diferenþa” (ºi Wald îºi înalþã paralel arãtãtoarele, cu capul extatic dat pe spate, în penumbra veiozei).
12. Am avut, de la primele întâlniri cu Wald, sentimentul cã sunt întrucâtva mai familiarizat decât ceilalþi cu experienþa frecventãrii unui mentor (termenul poate pãrea azi uºor expirat, dar acoperã, cred, în mare mãsurã, specificul întâlnirilor noastre). Nu discut dacã impresia mea corespunde faptelor. Precizarea lui Valentin despre convingerile lui Wald venea însã în ’93 ca o confirmare a unor mai vechi imagini, în care mã regãseam de aceastã datã pe o canapea, scriind de zor, cu foarte multe prescurtãri, la un teanc gros de file A4. Marxismul inoportun al gazdei noastre îmi pãrea urmarea unui capitol deja înregistrat în biografia mea, unde era vorba de asemeni despre o anume ostilitate sau rezistenþã faþã de sloganuri oficiale, strecuratã prin ochiurile unei þesãturi pestriþe de informaþii ºi concepte.
L-am întâlnit pentru prima oarã pe Emil Duhnea pe etichetele ºcolãreºti, savant ºi concis dactilografiate, lipite pe zidurile din spate ale facultãþii (acolo unde se afiºau rezultatele la admitere) ºi pe stâlpii din împrejurimi (am avut surpriza emoþionantã, zece ani mai târziu, sã constat cã ele încã mai existau pe zid). Intenþionam
sã iau meditaþii pentru a intra la Drept, drept care i-am telefonat la numãrul de pe etichetã. Locuia pe o stradã din apropierea Parcului Carol, pe atunci Libertãþii, la etajul 1 al unei vile. În stradã remarcam uneori un Ford Capri – al sãu. În camera de zi, pe un birou încãrcat cu teancuri de foi, tãcea întotdeauna o maºinã de scris. Lângã ea, staniolul desfãcut al unei ciocolate, cãci, îmi spunea Duhnea ca un nutriþionist, ciocolata stimuleazã activitatea cerebralã.Vreme de câteva luni am parcurs de do
uã ori pe sãptãmânã drumul pânã la vila de pe strada pietruitã, cu un pas alert ºi mereu în întârziere, pe lângã dealul abrupt ºi înverzit al Patriarhiei. Mulþi ani apoi, ajungând întâmplãtor prin zonã, îmi aminteam sentimental de acele curse cu sufletul la gurã. Duhnea elaborase un sistem cu totul deosebit de învãþare ºi “de retenþie” a materiilor de examen, bazat pe o prelucrare logicã, formalist scolasticã (am dedus asta mult mai târziu, dintr-o carte a lui Panofsky), simetricã, binarã, autoreproductivã ºi întrucâtva ciberneticã. Sistemul obþinea maximum de randament – ºi cu siguranþã cã ar fi dat rezultate ºi în cazul meu dacã aº fi fost ceva mai concentrat în acea perioadã. Principiile de bazã mi-au rãmas însã bine întipãrite printre obiºnuinþe, iar în timp le-am exersat ºi le-am completat fãrã încetare, transformându-le în stilul meu obiºnuit de lucru.Pleda, prin întregul sãu comportament, pentru modul descurcãreþ de a face faþã cotidianului. N-am aflat niciodatã cu ce se ocupa, dar ºtiam cã lucreazã aproape numai acasã, dupã ce ani de zile activase în comerþul exterior. Îmi spusese odatã cã încheiase personal afaceri cu un miliardar din Vest. Absolvise douã facultãþi, Dreptul ºi A.S.E.-ul, ºi îºi luase doctoratul cu un subiect unic la noi pentru acea
vreme, bursa. Mã pusese serios pe gânduri atunci când îmi destãinuise, încurajator, cã ºi-a pregãtit admiterea la Drept în numai 10 zile (în condiþiile unei concurenþe crâncene de 30-32 de candidaþi pe loc), bazându-se pe cele mai multe dintre principiile sistemului în datele cãruia mã iniþia acum – pe atunci încã incomplet. Visul sãu dintâi fusese sã intre la Psihologie, numai cã facultatea se desfiinþase de ceva vreme din motive politice, iar el avea, oricum, dosarul unui fiu de chiabur. Se gândise de asemeni la Teologie, mai ales cã, zicea el, începuse sã nu-l mai lase indiferent – nu ºtia încã în ce sens – faptul cã trecea în fiecare zi pe sub ferestrele Patriarhiei.ªi cu toate aceste împliniri bifate la o vârstã relativ subþire, cu toate efluviile de optimism pe care le orienta discret cãtre soþia sa Bebe, împreunã cu care alcãtuia parcã un cuplu de studenþi, ºi cãtre cei doi copii (pe care îi observa activ, refãcând observaþiile psihologice ale lui Jean Piaget, aruncând de pildã o minge pe sub un fo
toliu spre a-ºi nota vârsta de la care copilul începe sã anticipeze cã aceasta va ieºi prin partea opusã), cu toate acestea se simþea nemulþumit ºi aºtepta parcã, înfrigurat… ceva. Cred cã mã aprecia într-o oarecare mãsurã, pentru cã încerca sã mã îndrume cãtre domenii pe care el le socotea ca având prioritate în formarea mea intelectualã. “Trebuie neapãrat sã citeºti psihanalizã”, mi-a spus odatã. Apoi m-a cântãrit din priviri ºi m-a întrebat ce vârstã am. 18 abia împliniþi nu i s-au pãrut chiar suficienþi pentru a ataca un plan de lecturi psihanalitice, dar nici foarte puþini. L-am lãsat sã mã sfãtuiascã, pentru cã era interesant modul în care o fãcea, ºi faptul cã în acest domeniu o fãcea în fine cineva; în sinea mea ºtiam însã foarte bine cã nu am nevoie sã mã îndemne nimeni (poate doar sã mã îndrume), cãci psihanaliza devenise o opþiune latentã, dar majorã încã din urmã cu cinci ani, când descoperisem într-un almanah Viaþa Româneascã un text jungian tradus de Cezar Baltag, despre relaþiile psihologiei analitice cu poezia. Trebuie, îmi zise el altãdatã, sã înveþi bine câteva limbi strãine, în primul rând engleza, pentru a avea acces la bibliografia din lumea liberã: de fiecare datã când m-am întors din strãinãtate, grija mea principalã a fost sã car acasã genþi pline ochi cu cãrþi; ºi, spunând acestea, îmi arãtã biblioteca din spatele biroului, gemând sub povara unor volume publicate în condiþii occidentale – sclipitoare, colorate, stilizate. Pot spune cã de zece ani n-am mai citit nici o carte în limba românã, ºi nici beletristicã n-am prea mai citit.Acum, nici în ceea ce priveºte limbile strãine nu simþeam nevoia unor impulsuri exterioare, devenisem demult conºtient cã trebuie sã-mi însuºesc cel puþin franceza ºi engleza, mai bine decât le cunoºteam la acea vreme – ºi fãrã lehamitea normatã din ºcoalã. Pe urmã, ajungând cu sistematizarea insipidului manual de filosofie marxist-leninistã (aproape la fel de insipid ca acela de economie politicã) la câteva rânduri rãtãcite despre Blaga, el zise: trebuie neapãrat sã-l citeºti pe Blaga, ºi sã începi cu Spaþiul mioritic
.Dar pentru moment sã revenim la oile noastre ºi sã vedem ce e munca la Engels. Care era un tip inteligent, nu observi însã nimic bizar la fraza lui? Nu, nu observam, cu atât mai mult cu cât aveam înaintea ochilor, pentru a nu ºtiu câta oarã, enunþul cel mai uzat ºi mai deposedat de sens din toatã filosofia marxistã: Munca l-a creat pe om. Pãi, dacã munca l-a creat pe om, iar în alte câteva locuri se spune cã, singur, numai omul munceºte?! Desigu
r, nu vei scrie asta la examen, dar e bine sã ºtii. Apoi Bergson… Jaspers… Hegel (îi plãcea Hegel, ca ºi mie de altfel, dar mult mai târziu)… Îmi întinse fragmente dactilografiate din presocratici, ca teme auxiliare, ºi din Platon, Aristotel, medievali, moderni, contemporani. Orientativ, zice, nu-þi încãrca acum memoria cu date inutile, prioritatea ta este deocamdatã sã intri la facultate – ºi pentru asta existã manualul.Desigur, pãrea o problemã modul în care puteam rãspunde scurtelor sale observaþii cârtitoare îndreptate de la un timp împotriva regimului, care puteau fi, în fond, doar provocãri, deºi îmi era greu sã înþeleg cu ce l-ar putea interesa din acest punct de vedere un adolescent abia major, nemulþumit, fãrã îndoialã, revoltat, dar fãrã conºtii
nþa clarã a revoltei sale – decât ca idee a unor lozinci de scris pe ziduri ºi a unei sufocãri cu o putere de sugestie atât de mare, încât pãrea aproape somatizatã. Pe de altã parte, orice provocare ºi orice turnãtorie erau posibile, chiar ºi cele exagerate, absurde ºi prin nimic credibile.Imprudent sau nu, intuitiv în orice caz, am început sã mã iniþiez telegrafic în diferite probleme, întotdeauna printr-o tangenþã fulgurantã la temele manualului: în ce mãsurã se poate susþine cã Sartre a devenit marxist în ultima perioadã a vieþii sale; dacã Heidegger era sau nu era existenþialist; cã s-a început, în fine, la insistenþele lui C. Noica, o ediþie completã de traduceri Platon, cãreia de multã vreme i se simþea lipsa; cã existã un individ, Silviu Brucan (pri
ma datã când aud!), care a fãcut în strãinãtate o seamã de afirmaþii foarte categorice împotriva regimului – individ pe care Duhnea îl admirã mai ales pentru cã a declarat cã se va întoarce totuºi în þarã; despre cât de jalnice sunt artezienele ºi floricelele de ipsos de pe Bulevardul Victoria Socialismului, prin comparaþie cu, sã zicem, arta savantã din Le Jardin du Luxembourg; etc.Acasã, între ºedinþe, lucram febril la fiºarea celor douã manuale dupã sistemul proaspãt descoperit. Aproape toate textele acestor douã cãrþulii galbene erau filtrate ºi reformulate într-o construcþie incomparabil mai logicã, care le limpezea ºi nu de puþine ori le punea în luminã deficienþele de structurã sau de idee. Metoda ar fi dat, cum spuneam, roade, ºtiu însã cã nu eram
foarte motivat sã promovez în învãþãmântul superior. Vedeam într-asta mai degrabã o îndatorire ºi chiar ajunsesem sã nutresc un dispreþ de mansardã pentru îmburghezirea pe care mi-ar fi adus-o o asemenea încolonare pe liste. Obligativitatea ei ca metodã de ascensiune socialã o recomanda, în orice caz, ca atare. Tot în acea vreme, în care visam sã scriu ºi sã mã întreþin din scris, am descoperit ºi cã am mult talent la desen. Era ceva ce bãnuiam, de altfel, de mai multã vreme. Începusem aºadar sã desenez, pe filele cu sistematizãri, obsesiv, aceeaºi Venus de Medicis pudic-impudicã, constatând cu surprindere cã niciodatã nu-mi ieºise mai bine ca atunci când o schiþasem pentru prima oarã, în pix, neglijent, dar rapid ºi inspirat. Au urmat apoi mai multe desene, printre care douã ilustraþii amare la Procesul lui Kafka (o carte amarã, pe care o citisem odatã, când fusesem foarte bolnav). Fãcusem ºi o pasiune pentru amãrealã, o cãutam pe oriunde o puteam decanta: în ciocolatã, cafea, cireºe ºi apa tonicã. Redescopeream în schiþe proporþiile armonioase ale corpului uman, însã gândul cã interesul pentru ele, destul de bogat deocamdatã în conotaþii erotice, pe mãsurã ce se va adânci mã va conduce treptat cãtre o altã disciplinã, care se studiazã de asemeni la facultate, îmi temperã destul de mult entuziasmul. ªi nici satisfacþia evadãrii din cercul unor formule ºi noþiuni aride, precum: “plusvaloare”, “productivitatea muncii”, “randament”, “muncã socialmente necesarã” nu mai era aceeaºi. Orice plãcere sfârºeºte aºadar, în loc sã se intensifice, în constrângere disciplinarã.În vremea asta Emil Duhnea îºi vedea de familie, de pãrinþii din Constanþa, de piesele de schimb pentru maºina sa strãinã, de un garaj mai spre centru, de cãrþile strãine din bibliotecã, de lucrul la perfecþionarea sistemului, de meditaþiile prin corespondenþã, de misterioasa-i muncã la maºina de scris ºi de relaþiile cu numeroºii sãi prieteni ºi cunoºtinþe, printre care un tip elegant, în uniformã de magistrat militar, care era ginerele Suzanei Gâde
a – despre care eu auzisem atunci numai foarte vag, ºi care îl vizita din când în când pentru trocul regulat cu casete video, gazda mea ademenindu-l cu Flash Dance ºi The Wicked Lady ºi primind la schimb Cabinetul doctorului Caligari ºi Svengali. ªi de multe altele îºi mai vedea, activitãþi care pãreau sã-i ofere o libertate dinamicã ºi plãcutã, rãcoroasã ca o brizã la mare, pe care eu, prins între examenul de bacalaureat ºi obiectivul mult prea onorabil dupã mine al cãþãrãrii în amfiteatrele facultãþii, îmi fãceam planul sã o ating odatã ºi-odatã, astfel încât, dacã voiam, sã pot mãrturisi cu nonºalanþã, aºa cum fãcea Duhnea, cã nu mã pricep – dar chiar deloc – sã repar o prizã, sau sã schimb un bec, sau o piesã la maºinã, ºi nici nu îmi propun sã mã pricep vreodatã, dar cu toate aceste handicapuri casnice ºi cumva tocmai pe seama lor tratasem afaceri de miliarde cu potentaþi strãini (asta mã lãsa totuºi rece!), cãlãtoream, citeam ºi mã informam numai la prima mânã, îmi motivam documentat revoltele (da, da, da!) ºi mã pricepeam foarte bine sã fac bani dacã aveam într-adevãr nevoie.Când, la un an ºi jumãtate de la ultima noastrã întâlnire, am aflat dintr-o scrisoare de acasã cã Duhnea murise, ruptura se anunþã cu atât mai stranie cu cât îmi pãruse intelectualul cel mai bine înstãpânit peste realitate pe care îl cunoºteam. Moartea dãdea nãvalã, iatã, printre cei vii, cu brutalitate – dar asta era încã puþin spus; stavila care o separase întotdeauna de lumea mea se surpase pe negândite ºi ireparabil; nici o garanþie pentru cei încã în viaþã nu mai era de la sine valabilã – iar surpriza cea mare venea din faptul cã nici nu fusese vreodatã. Îmi devenise Duhnea apropiat? Se vede treaba cã da – mult mai mult decât îmi închipuisem (de fapt nu-mi închipuisem nimic în
aceastã privinþã, vedeam abia acum cã poate ar fi fost bine sã-mi închipui). Simþeam cum un fel de crivãþ foarte rece ºi întunecat bãtea dinspre partea în care se afla în amintirea mea Duhnea; rãmãsese acolo un loc pentru veºnicie gol, absenþa unei fotografii ca decupate dintr-o carte, o fereastrã spre niciunde care, datã dintr-odatã de perete ca de-o rafalã, fãrã nici cel mai mic avertisment ºi parcã dintr-un accident stupid, nu va mai putea fi niciodatã, dar niciodatã închisã.Aºteptasem în unitate zile în ºir vreo veste de la ai mei, cel mai probabil sub forma unui plic; o veste particularã, diferitã de ºtirile care se revãrsau în exces la radio ºi la televiziune; o veste care sã rupã bariera de comunicare dintre mine ºi cei de-acasã. În Bucureºti se pe
treceau lucruri nemaipomenite, se trãgea ºi se murea la televizor, dar totul era acum –incredibil! – adevãrat, eu mi-i închipuiam pe ai mei încã în viaþã, îmi spuneam însã imediat cã nu ar fi deloc imposibil sã fi dispãrut ºi ei în vâltoare (de ce nu ºi ei?), sã fi fost deja cãsãpiþi, ba chiar cu cât reflectam mai mult ideea devenea tot mai clarã – aproape realã. O datã cu scrisoarea primitã de acasã, îngrijorarea mea se risipi. κi redobândi însã aerul de fatalitate la citirea veºtii despre Duhnea.Când m
-am liberat, am putut sã vãd într-un ziar din 9 ianuarie, anume pãstrat de mama, urmãtorul ferpar, sub o fotografie în care el apãrea fãrã barbã ºi parcã mai tânãr: “Lacrimi nesfârºite pentru dragul nostru Emil Duhnea, doctor în economie, care s-a jertfit pentru a ne fi nouã, tuturor, mai bine. A luptat cu pieptul gol ºi a cãzut în Piaþa Universitãþii la 21 decembrie 1989. El care ºi-a dorit atât de mult sã fie liber nu a avut parte de libertate. Ne-a dãruit-o nouã, care nu-l vom uita niciodatã. Va trãi veºnic în sufletele fiilor sãi Alin, Vlãduþ ºi al celui nenãscut încã ºi pe care ºi l-a dorit atât de mult. Fie ca sacrificiul lui Emil fãcut pe altarul patriei sã nu fie în zadar! Soþia, pãrinþii ºi rudele.”
13.
Hazardul este Dumnezeul meu. (Completând) Hazardul e conceptul meu central în plan filosofic, diferenþa - în plan sociologic.