• 1+0

• Argumentul… astrologic
• Ateismul neiertator

• Catalina
• Credinta de interval
• Criteriul relevantei

• Delicventii entropici
• Demascatorii de profesie
• Diferenta
• Duhnea, Emil
• Dumnezeul lui Wald

Wald o intreaba pe Dana daca numele ei, Verescu, vine cumva de la “adevarat”. Ea s-a gandit la asta, dar n-a ajuns la nici o concluzie. Imi face impresia ca Wald a luat-o pe nepregatite, dar imi place maleabilitatea si sinceritatea raspunsului ei.

Gazda noastra devine foarte comunicativa si agitata, ca de fiecare data cand e vorba despre mai multe persoane de dialog. Prezentele feminine il stimuleaza in mod deosebit sa creeze o atmosfera destinsa si voioasa. Adopta atitudinea sa degajata de gentleman plin de verva, poza in care se descurca de minune, reusind sa spuna tot ce are de spus.

Imi aduc aminte de vizita pe care i-a facut-o acum vreun an, sosind din America, o romanca la vreo patruzeci de ani. Catalina preda pictura pe calculator la Universitatea Loyola din New Orleans. Venise cu o sticla de whisky si cu intentia exuberanta de a ne simti bine impreuna, la un pahar de vorba filosofica. Eu si (cred ca si) Wald eram putin stanjeniti, tabietul nostru saptamanal fusese vijelios deturnat. Cum sa discuti serios in prezenta acestei “americanizate”, care la fiecare fraza a noastra exclama: “Yea!”, “Extraordinar!”, “Foarte interesant!” si care se uita la Wald ca la un fel de guru mistic al Bucurestiului? Ce gandea Valentin nu-mi mai aduc aminte, dar trebuie ca el se simtea cel mai putin perturbat, data fiind preferinta lui explicita pentru prieteniile noi si pentru evolutiile spirituale in societate. Din partea sa – mare pacat ca nu ne-am nascut in epoca saloanelor filosofice!

Americanca noastra se manifesta asadar dupa cum ii era felul transoceanic, chicotind aprobator si intrerupandu-l din cand in cand pe Wald pentru a ne informa despre cuvintele la moda in Statele Unite (si daca s-au impus – si cat, si unde – in Europa), ori spre a-l ruga sa repete cate o fraza pe care nu o retinuse intocmai si pe care o degusta apoi indelung, clatinand incetisor din cap cu ochii micsorati de satisfactie si de subintelesuri. De ce ramaneam atunci asa de rigid, pe sub politetea de circumstanta, amuzamentul involuntar si zambetul iritat catre ceilalti? Catalina era o prezenta tonica si directa, si se purta foarte dragut cu noi.

Puse insa capac la toate intrebandu-l pe Wald daca poate sa-si noteze ideile discutiei noastre. Ne lasa apoi cu gura cascata cand isi scoase din geanta un mic bloc-notes si un pix. Deci chiar vorbea serios! Wald incuviinta, intrucatva crucit: nu avea de ce sa-l deranjeze. E numai pentru mine, spre a-mi aminti, ne linisti Catalina, cu aerul ca ne face o fotografie de grup cu namila de Saint-Bernard de la Babele. Simteam in vorbele ei si prudenta relatiilor “de dincolo”, respectul penal pe care si-l poarta unii altora. Incepu sa-si noteze energic, cu carnetelul pe unul dintre bratele fotoliului, intrerupand ca un reporter pentru a cere completari si lamuriri. Se mai intoarse de vreo doua ori catre noi: nu ne deranjeaza aceasta indeletnicire a ei, nu-i asa, oricum, e doar in folos personal! Wald ne vorbea detasat de pe canapeaua lui, cu un ton de parca s-ar fi adresat totusi unui amfiteatru. Pe inserat aprinse veioza si Catalina putu sa-si noteze mai departe ideile pe care ea le considera interesante; care nu erau putine.

Cand pleca se lasase deja intunericul, iar noua camera ni se paru dintr-odata pustie. Discutia nu mai avea de-acum nici un rost. Ne obisnuiseram cu rolurile de vedete si cu munca de reporter-suporter-hurray! a Catalinei. Am strans paharele in care mai ramasese cate un deget de whisky (Wald nu bause, din principiu) si am plecat si noi la scurta vreme, insotind-o o vreme pe gazda noastra, care raspundea in acea seara unei invitatii la cina.

Dincolo de banala sanctiune ca un lucru in sine nu are cum sa fie cunoscut nici macar atat cat sa se spuna ca e in sine, ma frapeaza ca el nu are nici o relevanta, dar nici una, nu numai pentru cunoasterea umana, ci si pentru conditia omului in general.

Ce sens are pentru noi, ca oameni, sa vorbim despre “obiect in sine”, de vreme ce prin insasi definitia acestuia – sadica definitie! – nu avem nici cea mai slaba sansa ca el sa ne devina vreodata accesibil? Nu il putem cunoaste si nici nu-l putem gandi, deci semnificatia lui in ceea ce ne priveste e zero – iar asta imi stinge toate nelinistile pe care le-as fi putut avea in legatura cu acest concept. Je m’en fiche! Valentin ma corecteaza cu o distinctie: noi putem gandi conceptul de “obiect in sine”, dar nu putem cunoaste acest obiect. Nu pot fi insa de acord. Conceptualizam doar pe baza unei anterioare cunoasteri – fie ea si incipienta. Chiar faptul ca numim obiectul in sine e in raport cu o anume caracteristica a sa – cea de a fi in sine.

Cunoastem de fapt la un obiect intotdeauna mai mult de o singura caracteristica a sa. Caci daca stim, de pilda, ca obiectul e in sine, stim aceasta intr-o anume imprejurare, care la randu-i ne spune ceva distinct despre obiect. Desigur, imprejurarea respectiva poate fi legata strict de noi insine, dar asta nu are nici o importanta, intrucat noi suntem cei care cunoastem, iar obiectul este doar in functie de cum il cunoastem noi. El este, orice s-ar spune, doar pentru ca noi il cunoastem.

Nu exista deci unicitate a informatiei, ci informatia e intotdeauna multipla.

A doua zi, citind un fragment din Republica, am surpriza sa gasesc cateva randuri in care este amintit in treacat ca orice lucru poate fi cunoscut, daca el este: “«Este deci corect sa spunem, chiar daca am cerceta in numeroase feluri, ca lucrul care este intru totul poate fi intru totul cunoscut, iar cel care nu este deloc e cu totul de necunoscut?» «Pe deplin corect»” (477 a; subl. mea). Or, lucrul in sine chipurile este – “intru totul”.

Dar imi place sa-mi inchipui si alte maniere de lectura:

• sa citesti dialogul cursiv, ca pe-un roman, urmarind argumentatia de la inceput si pana la sfarsit ca pe o intriga sentimentala;
• sa-l citesti cu interesul specialistului cu creionul in mana;
• cu un interes de informare generala;
• din travaliu documentar – fie pentru chestiuni de substanta filosofica, fie – mai ales – pentru impresii colaterale de ambianta;
• sa-l citesti din datorie, pentru ca “urmezi filosofia”;
• pentru ca ti-ai propus de multa vreme si vrei sa spulberi mitul pe care l-au creat atatea amanari;
• din snobism;
• sa-l re-citesti, fie dupa ce l-ai mai citit inainte, fie dupa ce-ai citit ce-au citit altii din Platon;
• sa-l re-citesti, fara prea mare entuziasm, la indemnul unei prietene de la Filologie, care iti promite un suras blond si o bere aidoma la o terasa din incinta Politehnicii pentru a-i intocmi un referat la o materie care ii cam indispune pe cei din anul ei; tu sa te opresti, dintr-o lista de patruzeci de teme optionale, la fragmentele despre distinctia dintre dóxa si epistéme, si sa accepti abia modest bucuria ei pentru ca ai primit fara probleme un zece, de la acelasi profesor de la care ai mai primit unul – in nume propriu si dupa o aprinsa controversa, legata, e adevarat, de Intemeierea metafizicii moravurilor – in urma cu vreo doi ani;
• altele.

Wald nu s-ar mira deloc daca acesti vajnici dizidenti l-ar ataca intr-o “buna” zi. Ceea ce, in oarece masura, pare-se ca se si intampla. Nu intelege insa de unde atata inconsecventa cu ei insisi. (Spre marea sa mirare, cineva din cu totul alta tabara, extremistul nr. 1 al presei si mare colectionar de procese l-a etichetat sumar, pe un ton pe care Wald il simte usor intrigat si nesigur, drept “sinistrul personaj”. La orice s-ar fi asteptat, dar… “sinistrul”?!).

Eu: In fond, sunt consecventi ca “demascatori”, au schimbat doar “datele”…

L-am intalnit pentru prima oara pe Emil Duhnea pe etichetele scolaresti, savant si concis dactilografiate, lipite pe zidurile din spate ale facultatii (acolo unde se afisau rezultatele la admitere) si pe stalpii din imprejurimi (am avut surpriza emotionanta, zece ani mai tarziu, sa constat ca ele inca mai existau pe zid). Intentionam sa iau meditatii pentru a intra la Drept, drept care i-am telefonat la numarul de pe eticheta. Locuia pe o strada din apropierea Parcului Carol, pe atunci Libertatii, la etajul 1 al unei vile. In strada remarcam uneori un Ford Capri – al sau. In camera de zi, pe un birou incarcat cu teancuri de foi, tacea intotdeauna o masina de scris. Langa ea, staniolul desfacut al unei ciocolate, caci, imi spunea Duhnea ca un nutritionist, ciocolata stimuleaza activitatea cerebrala.

Vreme de cateva luni am parcurs de doua ori pe saptamana drumul pana la vila de pe strada pietruita, cu un pas alert si mereu in intarziere, pe langa dealul abrupt si inverzit al Patriarhiei. Multi ani apoi, ajungand intamplator prin zona, imi aminteam sentimental de acele curse cu sufletul la gura. Duhnea elaborase un sistem cu totul deosebit de invatare si “de retentie” a materiilor de examen, bazat pe o prelucrare logica, formalist scolastica (am dedus asta mult mai tarziu, dintr-o carte a lui Panofsky), simetrica, binara, autoreproductiva si intrucatva cibernetica. Sistemul obtinea maximum de randament – si cu siguranta ca ar fi dat rezultate si in cazul meu daca as fi fost ceva mai concentrat in acea perioada. Principiile de baza mi-au ramas insa bine intiparite printre obisnuinte, iar in timp le-am exersat si le-am completat fara incetare, transformandu-le in stilul meu obisnuit de lucru.

Pleda, prin intregul sau comportament, pentru modul descurcaret de a face fata cotidianului. N-am aflat niciodata cu ce se ocupa, dar stiam ca lucreaza aproape numai acasa, dupa ce ani de zile activase in comertul exterior. Imi spusese odata ca incheiase personal afaceri cu un miliardar din Vest. Absolvise doua facultati, Dreptul si A.S.E.-ul, si isi luase doctoratul cu un subiect unic la noi pentru acea vreme, bursa. Ma pusese serios pe ganduri atunci cand imi destainuise, incurajator, ca si-a pregatit admiterea la Drept in numai 10 zile (in conditiile unei concurente crancene de 30-32 de candidati pe loc), bazandu-se pe cele mai multe dintre principiile sistemului in datele caruia ma initia acum – pe atunci inca incomplet. Visul sau dintai fusese sa intre la Psihologie, numai ca facultatea se desfiintase de ceva vreme din motive politice, iar el avea, oricum, dosarul unui fiu de chiabur. Se gandise de asemeni la Teologie, mai ales ca, zicea el, incepuse sa nu-l mai lase indiferent – nu stia inca in ce sens – faptul ca trecea in fiecare zi pe sub ferestrele Patriarhiei.

Si cu toate aceste impliniri bifate la o varsta relativ subtire, cu toate efluviile de optimism pe care le orienta discret catre sotia sa Bebe, impreuna cu care alcatuia parca un cuplu de studenti, si catre cei doi copii (pe care ii observa activ, refacand observatiile psihologice ale lui Jean Piaget, aruncand de pilda o minge pe sub un fotoliu spre a-si nota varsta de la care copilul incepe sa anticipeze ca aceasta va iesi prin partea opusa), cu toate acestea se simtea nemultumit si astepta parca, infrigurat… ceva. Cred ca ma aprecia intr-o oarecare masura, pentru ca incerca sa ma indrume catre domenii pe care el le socotea ca avand prioritate in formarea mea intelectuala. “Trebuie neaparat sa citesti psihanaliza”, mi-a spus odata. Apoi m-a cantarit din priviri si m-a intrebat ce varsta am. 18 abia impliniti nu i s-au parut chiar suficienti pentru a ataca un plan de lecturi psihanalitice, dar nici foarte putini. L-am lasat sa ma sfatuiasca, pentru ca era interesant modul in care o facea, si faptul ca in acest domeniu o facea in fine cineva; in sinea mea stiam insa foarte bine ca nu am nevoie sa ma indemne nimeni (poate doar sa ma indrume), caci psihanaliza devenise o optiune latenta, dar majora inca din urma cu cinci ani, cand descoperisem intr-un almanah Viata Romaneasca un text jungian tradus de Cezar Baltag, despre relatiile psihologiei analitice cu poezia. Trebuie, imi zise el altadata, sa inveti bine cateva limbi straine, in primul rand engleza, pentru a avea acces la bibliografia din lumea libera: de fiecare data cand m-am intors din strainatate, grija mea principala a fost sa car acasa genti pline ochi cu carti; si, spunand acestea, imi arata biblioteca din spatele biroului, gemand sub povara unor volume publicate in conditii occidentale – sclipitoare, colorate, stilizate. Pot spune ca de zece ani n-am mai citit nici o carte in limba romana, si nici beletristica n-am prea mai citit.

Acum, nici in ceea ce priveste limbile straine nu simteam nevoia unor impulsuri exterioare, devenisem demult constient ca trebuie sa-mi insusesc cel putin franceza si engleza, mai bine decat le cunosteam la acea vreme – si fara lehamitea normata din scoala. Pe urma, ajungand cu sistematizarea insipidului manual de filosofie marxist-leninista (aproape la fel de insipid ca acela de economie politica) la cateva randuri ratacite despre Blaga, el zise: trebuie neaparat sa-l citesti pe Blaga, si sa incepi cu Spatiul mioritic.

Dar pentru moment sa revenim la oile noastre si sa vedem ce e munca la Engels. Care era un tip inteligent, nu observi insa nimic bizar la fraza lui? Nu, nu observam, cu atat mai mult cu cat aveam inaintea ochilor, pentru a nu stiu cata oara, enuntul cel mai uzat si mai deposedat de sens din toata filosofia marxista: Munca l-a creat pe om. Pai, daca munca l-a creat pe om, iar in alte cateva locuri se spune ca, singur, numai omul munceste?! Desigur, nu vei scrie asta la examen, dar e bine sa stii. Apoi Bergson… Jaspers… Hegel (ii placea Hegel, ca si mie de altfel, dar mult mai tarziu)… Imi intinse fragmente dactilografiate din presocratici, ca teme auxiliare, si din Platon, Aristotel, medievali, moderni, contemporani. Orientativ, zice, nu-ti incarca acum memoria cu date inutile, prioritatea ta este deocamdata sa intri la facultate – si pentru asta exista manualul.

Desigur, parea o problema modul in care puteam raspunde scurtelor sale observatii cartitoare indreptate de la un timp impotriva regimului, care puteau fi, in fond, doar provocari, desi imi era greu sa inteleg cu ce l-ar putea interesa din acest punct de vedere un adolescent abia major, nemultumit, fara indoiala, revoltat, dar fara constiinta clara a revoltei sale – decat ca idee a unor lozinci de scris pe ziduri si a unei sufocari cu o putere de sugestie atat de mare, incat parea aproape somatizata. Pe de alta parte, orice provocare si orice turnatorie erau posibile, chiar si cele exagerate, absurde si prin nimic credibile.

Imprudent sau nu, intuitiv in orice caz, am inceput sa ma initiez telegrafic in diferite probleme, intotdeauna printr-o tangenta fulguranta la temele manualului: in ce masura se poate sustine ca Sartre a devenit marxist in ultima perioada a vietii sale; daca Heidegger era sau nu era existentialist; ca s-a inceput, in fine, la insistentele lui C. Noica, o editie completa de traduceri Platon, careia de multa vreme i se simtea lipsa; ca exista un individ, Silviu Brucan (prima data cand aud!), care a facut in strainatate o seama de afirmatii foarte categorice impotriva regimului – individ pe care Duhnea il admira mai ales pentru ca a declarat ca se va intoarce totusi in tara; despre cat de jalnice sunt artezienele si floricelele de ipsos de pe Bulevardul Victoria Socialismului, prin comparatie cu, sa zicem, arta savanta din Le Jardin du Luxembourg; etc.

Acasa, intre sedinte, lucram febril la fisarea celor doua manuale dupa sistemul proaspat descoperit. Aproape toate textele acestor doua cartulii galbene erau filtrate si reformulate intr-o constructie incomparabil mai logica, care le limpezea si nu de putine ori le punea in lumina deficientele de structura sau de idee. Metoda ar fi dat, cum spuneam, roade, stiu insa ca nu eram foarte motivat sa promovez in invatamantul superior. Vedeam intr-asta mai degraba o indatorire si chiar ajunsesem sa nutresc un dispret de mansarda pentru imburghezirea pe care mi-ar fi adus-o o asemenea incolonare pe liste. Obligativitatea ei ca metoda de ascensiune sociala o recomanda, in orice caz, ca atare. Tot in acea vreme, in care visam sa scriu si sa ma intretin din scris, am descoperit si ca am mult talent la desen. Era ceva ce banuiam, de altfel, de mai multa vreme. Incepusem asadar sa desenez, pe filele cu sistematizari, obsesiv, aceeasi Venus de Medicis pudic-impudica, constatand cu surprindere ca niciodata nu-mi iesise mai bine ca atunci cand o schitasem pentru prima oara, in pix, neglijent, dar rapid si inspirat. Au urmat apoi mai multe desene, printre care doua ilustratii amare la Procesul lui Kafka (o carte amara, pe care o citisem odata, cand fusesem foarte bolnav). Facusem si o pasiune pentru amareala, o cautam pe oriunde o puteam decanta: in ciocolata, cafea, cirese si apa tonica. Redescopeream in schite proportiile armonioase ale corpului uman, insa gandul ca interesul pentru ele, destul de bogat deocamdata in conotatii erotice, pe masura ce se va adanci ma va conduce treptat catre o alta disciplina, care se studiaza de asemeni la facultate, imi tempera destul de mult entuziasmul. Si nici satisfactia evadarii din cercul unor formule si notiuni aride, precum: “plusvaloare”, “productivitatea muncii”, “randament”, “munca socialmente necesara” nu mai era aceeasi. Orice placere sfarseste asadar, in loc sa se intensifice, in constrangere disciplinara.

In vremea asta Emil Duhnea isi vedea de familie, de parintii din Constanta, de piesele de schimb pentru masina sa straina, de un garaj mai spre centru, de cartile straine din biblioteca, de lucrul la perfectionarea sistemului, de meditatiile prin corespondenta, de misterioasa-i munca la masina de scris si de relatiile cu numerosii sai prieteni si cunostinte, printre care un tip elegant, in uniforma de magistrat militar, care era ginerele Suzanei Gadea – despre care eu auzisem atunci numai foarte vag, si care il vizita din cand in cand pentru trocul regulat cu casete video, gazda mea ademenindu-l cu Flash Dance si The Wicked Lady si primind la schimb Cabinetul doctorului Caligari si Svengali. Si de multe altele isi mai vedea, activitati care pareau sa-i ofere o libertate dinamica si placuta, racoroasa ca o briza la mare, pe care eu, prins intre examenul de bacalaureat si obiectivul mult prea onorabil dupa mine al catararii in amfiteatrele facultatii, imi faceam planul sa o ating odata si-odata, astfel incat, daca voiam, sa pot marturisi cu nonsalanta, asa cum facea Duhnea, ca nu ma pricep – dar chiar deloc – sa repar o priza, sau sa schimb un bec, sau o piesa la masina, si nici nu imi propun sa ma pricep vreodata, dar cu toate aceste handicapuri casnice si cumva tocmai pe seama lor tratasem afaceri de miliarde cu potentati straini (asta ma lasa totusi rece!), calatoream, citeam si ma informam numai la prima mana, imi motivam documentat revoltele (da, da, da!) si ma pricepeam foarte bine sa fac bani daca aveam intr-adevar nevoie.

Cand, la un an si jumatate de la ultima noastra intalnire, am aflat dintr-o scrisoare de acasa ca Duhnea murise, ruptura se anunta cu atat mai stranie cu cat imi paruse intelectualul cel mai bine instapanit peste realitate pe care il cunosteam. Moartea dadea navala, iata, printre cei vii, cu brutalitate – dar asta era inca putin spus; stavila care o separase intotdeauna de lumea mea se surpase pe negandite si ireparabil; nici o garantie pentru cei inca in viata nu mai era de la sine valabila – iar surpriza cea mare venea din faptul ca nici nu fusese vreodata. Imi devenise Duhnea apropiat? Se vede treaba ca da – mult mai mult decat imi inchipuisem (de fapt nu-mi inchipuisem nimic in aceasta privinta, vedeam abia acum ca poate ar fi fost bine sa-mi inchipui). Simteam cum un fel de crivat foarte rece si intunecat batea dinspre partea in care se afla in amintirea mea Duhnea; ramasese acolo un loc pentru vesnicie gol, absenta unei fotografii ca decupate dintr-o carte, o fereastra spre niciunde care, data dintr-odata de perete ca de-o rafala, fara nici cel mai mic avertisment si parca dintr-un accident stupid, nu va mai putea fi niciodata, dar niciodata inchisa.

Asteptasem in unitate zile in sir vreo veste de la ai mei, cel mai probabil sub forma unui plic; o veste particulara, diferita de stirile care se revarsau in exces la radio si la televiziune; o veste care sa rupa bariera de comunicare dintre mine si cei de-acasa. In Bucuresti se petreceau lucruri nemaipomenite, se tragea si se murea la televizor, dar totul era acum –incredibil! – adevarat, eu mi-i inchipuiam pe ai mei inca in viata, imi spuneam insa imediat ca nu ar fi deloc imposibil sa fi disparut si ei in valtoare (de ce nu si ei?), sa fi fost deja casapiti, ba chiar cu cat reflectam mai mult ideea devenea tot mai clara – aproape reala. O data cu scrisoarea primita de acasa, ingrijorarea mea se risipi. Isi redobandi insa aerul de fatalitate la citirea vestii despre Duhnea.

Cand m-am liberat, am putut sa vad intr-un ziar din 9 ianuarie, anume pastrat de mama, urmatorul ferpar, sub o fotografie in care el aparea fara barba si parca mai tanar: “Lacrimi nesfarsite pentru dragul nostru Emil Duhnea, doctor in economie, care s-a jertfit pentru a ne fi noua, tuturor, mai bine. A luptat cu pieptul gol si a cazut in Piata Universitatii la 21 decembrie 1989. El care si-a dorit atat de mult sa fie liber nu a avut parte de libertate. Ne-a daruit-o noua, care nu-l vom uita niciodata. Va trai vesnic in sufletele fiilor sai Alin, Vladut si al celui nenascut inca si pe care si l-a dorit atat de mult. Fie ca sacrificiul lui Emil facut pe altarul patriei sa nu fie in zadar! Sotia, parintii si rudele.”