35.
Marxismul dialectic e in realitate si idealist, diferit asadar de cum l-au inteles cei care l-au interpretat in regimul trecut. “Marx n-a fost inteles de marxisti nici cand il laudau, nici acum, cand il critica.”Sau: Spiritul este consecutiv materiei, in sensul ca emerge din ea. Dar ii este totodata superior, caci “ulterior” nu inseamna si subordonat. Cu alte cuvinte spiritul este secund, nu secundar. Daca Einstein-tatal e idiot, inseamna ca Albert nu e genial? Sau daca tatal e genial, fiul se va fi molipsit neaparat?
E clar ca materialismul e idealist, pana la utopie, dupa cum se poate vedea si din intreaga istorie a aplicarii lui. Cand Stalin da ordin sa fii impuscat, iar tu, in fata plutonului de executie, strigi: “Traiasca Stalin!”, asta nu e idealism?
Stelu: Da, dar nu mai e marxism.
Wald: Dar ce, parca Stalin e marxist?
Wald sustine ca are o filosofie marxista si crede foarte mult in aceasta precizare. Cu atat mai mult azi, cand nu mai e la moda. Ne povesteste cum unii prieteni l-au sfatuit sa pastreze o anume discretie in ceea ce priveste ideile sale, macar pentru o vreme, pentru ca azi n-ar mai fi momentul potrivit pentru idei marxiste. Ceea ce lui Wald i-a intarit cu o noua vehementa convingerea: “Pai asta inseamna ca tocmai acum e momentul! Ce sens va mai avea sa ma declar marxist cand toata lumea va fi marxista?”
36.
Wald – in continuare o sursa de formulari inspirate. Un exercitiu care-si dobandeste maxima stralucire tocmai in focul disputelor, contrazicand parca ideile mele de mai inainte. De pilda, intr-o controversa despre faptul daca o dogma tinde inevitabil – sau nu – sa se transforme in dogmatism, el crede ca da, precizand ca de regula dogmele definite ajung si definitive. Sau pe marginea ideii ca marxistii sunt niste mici diavoli ai lumii contemporane, dupa cum sustine o foarte cunoscuta personalitate a vietii noastre culturale (pare-mi-se ca Gabriel Liiceanu), spre marele regret al lui Wald: “Cum poate afirma asa ceva?! Poate dati dracului – asta da!”37.
La Templul Coral, catre Harry Culler: Lasa, ca stam noi de vorba in zilele urmatoare! Amenintarea se refera la faptul ca H. C. s-a exprimat – culmea, elogios! – cum ca Wald nici n-ar prea fi marxist, chiar daca el asta sustine! Inca putin si-l scotea pe Ricu rabin! Evident, nimic nu poate fi un motiv mai mare de nemultumire pentru cineva care pana acum cativa ani incerca sa-l convinga pe Moses Rosen ca ritualurile iudaice sunt la randul lor materialist dialectice! Imprejurare mai caraghioasa ca asta nici ca exista! In jur, multimea mare de cunoscuti rade cu pofta si cu oarece parere de rau. O speranta tot avusesera, dar ea insemna sa-l schimbe pe Henri Wald cu o copie.Intre timp langa mine se deschide usa si intra Plesu.
Wald trece acum la cea de-a doua parte a cuvantului sau si ne istoriseste inspirat o povestioara hasidica simpatica si paradoxala – la care noi, cei din grupul nostru, stim ca mediteaza de vreo doua saptamani. Spontaneitatea sa este in final rasplatita cu un ras general.
Cu acestea partea oficiala a lansarii Intelesurilor iudaice se incheie si invitatii trec cu voiosie la asaltul gustarilor. O doamna foarte amabila ne indeamna insistent sa ne servim, dar noi o refuzam cu demnitate. E clar ca nu ne-am maturizat inca, daca spiritualitatea noastra mai sta in cumpana cu sandvisurile de pe masa!
38.
Minciuna e un pacat moral, eroarea – un pacat gnoseologic.
Moralul ii devine tot mai bun...
39.
...desi el nu prea se recunoaste in aceasta evolutie. Dupa ce a facut un pas important scriind un mic “eseu testamentar”, acum, de fiecare data cand discutia aluneca spre mai vechea rana sufleteasca (sfarsitul dureros al sotiei) se grabeste sa o readuca intre hotarele ei teoretice – ceea ce inainte nu-i reusea prea lesne.
40.
Marti, 11 mai: Wald, Nasta, Valentin. Wald are un cancer in faza incipienta. Dan Nasta ne arata fotografii ale palatului brancovenesc de la Potlogi, intesat cu exponate din fabuloasa sa colectie de obiecte de epoca si etnografice. Ne impartaseste si cateva dintre proiectele sale – un han autentic in incinta palatului si un “theatre de la verdure” pe malul lacului Mogosoaia. Totul e foarte frumos, mai ales prin recuperarea detaliului. Nasta a reusit sa ne impresioneze pe toti, cu simpla-i prezenta de om care stie ce vrea, idealist pe deasupra. Un visator pragmatic, combinatie rara.Una dintre fotografii e realizata dintr-un unghi neobisnuit, pe sub o scara de beton. O intorc pe toate partile, fara sa-mi dau seama ce reprezinta. Nu indraznesc sa spun nimic, tocmai am unul dintre accesele mele maso-curioase de timiditate. Cand ajunge la Wald, el o rasuceste de asemeni ca pe-un volan si spre marea-mi satisfactie da glas nedumeririi mele. La care Nasta, bineinteles, il impusca tandru cu o ironie scurta. Sau, vorba lui Valentin, din poignée.
Prima vizita i-am facut-o cu putin timp in urma, condusi de Wald, care a avut delicatetea de a-si dori cu voce tare sa vedem si noi locuinta-muzeu a lui Nasta. Si iata-ne aici. In vreme ce amfitrionul ne plimba ca un ghid in turul exponatelor printre care locuieste, servindu-ne explicatii detaliate si jubiland cu un orgoliu retinut, dar gurmand la toate laudele pe care i le aducem, mai afla vreme sa-l tachineze amical pe Wald, care isi regaseste si el obisnuita-i verva sarcastica. Noi zambim in hohote la duelul celor doi. “Vad ca esti intr-o dispozitie de agitator azi!” remarca la un moment dat Nasta, batand in retragere. “Te rog”, protesteaza Wald, “agitator-sef! Macar pentru ca sunt cel mai in varsta din grupul meu!” Trec apoi subit la o confruntare de impresii de prin muzeele Parisului, la care Nasta observa ca impresionistii arata mai bine in albumele de arta decat in original, iar Wald il intreaba, nazalizand emfatic, daca a trecut in vizitele sale si pe la “poantilisti”.
42.
Putem – sau nu – sa actionam asupra realitatii, ori asupra naturii? Ajungem la un concept banal, zice Wald: da, prin practica, prin experienta. Natura e indiferenta, dar atunci cand se comporta “cum ii cantam noi” inseamna ca “i-am prins melodia”. Nu ne putem indoi ca am ajuns pe Luna sau ca i-am fotografiat fata nevazuta.Bacon avea mare dreptate: putem supune natura doar daca ascultam de legile ei.
Iar daca, experimentand mereu, realitatea devine aceea pe care ne-o dorim, iata un fapt de care nu ne mai putem indoi.
41.
Discutam pe marginea urmatoarelor idei ale lui Wald:Adam si Eva: muscatura l-a urcat pe om din natura in cultura.
“Va dati seama ca inainte de asta Adam si Eva nu traiau in timp? Ca traiau doar in spatiu?”. Continuare la: “Nici nu stiu cand au trecut 73 de ani!”
E interesant ca Wald vede izgonirea din rai dupa un sens ascendent, nu ca pe o cadere.
Natura-cultura-civilizatie: Natura este ceea ce exista deja la aparitia omului. Cultura – ceea ce omul adauga naturii.
Diferenta dintre cultura si civilizatie: cultura are in vedere relatia dintre om si natura, civilizatia pe cea dintre om si societate, sau, evident, dintre doi indivizi.
Cineva calcat pe bataturi in tramvai ii va reprosa agresorului ca nu e civilizat, nu ca n-ar fi cult!
Sa spui “cultura materiala” e o contradictie in termeni, “cultura spirituala” e o tautologie.
Dar, pe de alta parte, nici cultura nu e complet spirituala, nici civilizatia complet materiala.
In fond, ce e aceea “cultura materiala”? Adica un automobil e “cultura materiala” si o opera filosofica e “cultura spirituala”? Le diferentiem deci cantitativ, “farmaceutic” (Iliuta), dupa cata materialitate incorporeaza?
Un robinet e civilizatie, dar e si cultura, ca rezultat al unui act creator. El e civilizatie in masura in care se simte grija pentru om, daca deci curge atunci cand il deschidem si nu curge atunci cand il inchidem – si nu invers (ca la noi).
Despre Eugen Ionescu (si frica sa permanenta de moarte) aflam ca locuia pe vremuri intr-un bloc alaturat (Wald statea atunci chiar in centru, unde se afla azi iesirea de metrou Intercontinental, pe coltul cladirii de la Creditul minier). In timpul bombardamentelor se pare ca Ionescu se azvarlea sub pat, tragand si plapuma peste el. Spaima nu chiar nejustificata, caci au cazut bombe si in acea zona, neexplodate insa.
Valentin (in legatura cu “tema robinetului”): Erau asadar necivilizate…
Wald: Ba, dimpotriva, erau civilizate, caci primá grija pentru om.
Valentin: Da, dar nu functionau cum trebuie…
Wald: A, deci nu ne respectau ca inamici!
43.
In ultima vreme ma preocupa plasticitatea originara a cuvintelor si a expresiilor. Influentat intrucatva de Wald, care descopera din cand in cand cate un cuvant in intelesul sau originar. Imi amintesc cu cat amuzament efervescent a descoperit intr-o discutie “etimologia” cuvantului “nimic”: “«Ni-mic», adica «nici (macar) mic»!”
44.
Noica, intr-o discutie cu Wald: “Marx a pornit de la stomac, Freud de la sex, tu de la limba.” “Aha, ai gasit deci trei ovrei!”Wald facea haz de originea “romana” a lui Noica – de fapt cam greco-bulgara.
Intalnirea mea cu Noica: Am impresia ca Wald, sub aparenta nesistemicitatii, tinde constant sa formeze o retea de concepte, dintre care unele “fundamentale”. Observatia mea il amuza si ne destainuieste – magulitor pentru mine – ca ceva asemanator i-a spus odata si Noica. Care, fireste, il urmarea ca un vataf cu indemnul “Treci la sistem!” si il sfatuia insistent sa nu mai citeze in lucrarile sale din operele altor autori.
45.
Va dati seama cat de stresanta e notiunea de “timp”? In timp imbatranesti, in timp se pe-trec toate. E mult mai usor, mult mai putin dramatic sa traiesti in “spatiu” – si acesta-i si motivul pentru care oamenii au incercat dintotdeauna sa transpuna timpul in termeni de spatialitate…
46.
Eu: Pe la inceputul secolului Maurice Maeterlinck se declara sastisit de operele de arta care au ca subiect nenorociri – nefericirea, in general. De ce nu i-am reprezenta de acum inainte, in creatiile noastre, pe oameni ca fiind fericiti? se intreba el.Wald: Pentru ca fiecare opera de arta este intotdeauna un NU raspicat. Cineva se pronunta prin creatie numai impotriva cuiva sau a ceva. Ce sens ar avea sa creezi doar pentru a-ti afirma adeziunea la ce exista si functioneaza?! Am ajunge din nou in situatiile din regimul trecut, cand la o sedinta se lua cuvantul pentru ca respectivul sa declare ca e de acord. Atunci de ce mai cerea cuvantul? Doar pentru a ne plictisi cu acordul sau?
Gabi si Andrei
47. Am discutat – cumva inevitabil si, nu stiu de ce, cu o anume iritare – despre Liiceanu, dar mai ales despre Plesu (foarte laudativ), apoi discutia a alunecat din nou spre teme ca: iudaismul, originile culturii europene, criza spirituala, inexistenta de principiu a misterelor si, spre final, Exorcistul lui Friedkin (care in 1973, cand a rulat prima data, a fost clasat drept kitsch, in pofida – sau poate si datorita enormului succes de public, iar acum uite ca suscita discutii metafizice).
Sorel
48. Din nou la Wald, Valentin si eu. L-am gasit acolo, ca de obicei in ultima vreme, pe inginerul nostru (Bogdan), iar intre timp a venit si Sorin Vieru. Interesant, Vieru, mai ales prin faima modestiei sale, pare-se iesita din comun, si a moralitatii lui ireprosabile. Tine un seminar special Platon la Filosofie. Wald a glumit odata, ceva in genul: “La prima noastra intalnire era un pusti abia major, sfios, apoi am discutat mai mult, mergand spre casa de la cursul pe care-l tineam, ca sa aflu la sfarsit ca are vreo cincizeci de ani”. Il iubeste foarte mult pe S. V.
Discutia despre criza actuala a spiritualitatii aluneca repede spre teme de politica economica. In discursul lui Sorin Vieru cele doua se leaga consistent. Bogdan s-a inviorat si ne antreneaza chiar mai departe, intr-o dezbatere despre liberalism, capitalism, drepturile omului, economie de piata, mizerie si protectie sociala, emigrare etc. – care, sincer sa fiu, nu prea ma intereseaza, mai ales ca de trei ani incoace presa si televiziunea le-au rasucit pe toate fetele. Dar Bogdan e deja dezlantuit si inainteaza metodic, punct cu punct, ca la Stalingrad, il mai pasioneaza in plus computerele, ca si fenomenele paranormale (chiar l-a intrebat odata pe Wald daca ii poate imprumuta carti despre astfel de fenomene).
49.
Ziua intalnirilor noastre saptamanale s-a schimbat din nou, in functie de orarul cursurilor de la facultate, redevenind marti, cum fusese initial. Il gasim la Wald pe Sorin Vieru, care tocmai s-a intors de la Paris si isi continua povestirea despre ce-a mai facut si ce mai e pe-acolo. Se pare ca metropola infloreste in zgarie-nori newyorkezi. Precum si alte lucruri – bune, ca de pilda detaliul unor afise mari lipite prin mijloacele de transport, in culori placute si care reproduc pur si simplu versuri din marii poeti francezi: Rimbaud, Valéry s.a. (Sase ani mai tarziu voi avea ocazia sa savurez in aceleasi conditii, la rand cu reclamele la spray pentru incaltaminte si concertele cu Iron Maiden si The Cranberries, cateva scurte poezii, numai ca experienta mea se produce in metroul praghez – si, evident, in misterioasa limba ceha!). Wald e incantat de idee. Ea se potriveste ca o manusa cu proiectele sale de atragere a maselor spre cultura. Vieru ii replica oarecum moderator, desi nu in dezacord, ca dupa parerea avizata a unui cunoscut francez de-al sau aceste afise (rezultat al unor actiuni mai largi, non-profit, initiate de organizatii particulare) sunt simptomele disperarii, sugerand o realitate diametral diferita. Wald se aprinde, cu verva-i ironica obisnuita: “Eu nu stiu, domnule, cum devin atat de productivi baietii astia occidentali, care realizeaza o gramada de lucruri din disperare, pe cand la noi disperarea e paralizanta si nu mai faci chiar nimic!”Intalnirea este consacrata pana la urma in totalitate povestirilor. Vieru relateaza cum s-a intalnit la Paris cu o mai veche cunostinta de familie, o poloneza care activase intens in Solidaritatea ca agent de legatura intre diversi lideri sindicali si politici ai deceniului trecut. Prin 1980 ea s-a aflat in situatia de a adaposti un socialist brazilian, sosit la Varsovia pentru unele contacte cu personalitatile amintite. Locuiau la mansarda, in conditii modeste, iar masa pe care i-au asezat-o oaspelui a fost cam la acelasi nivel, piata alimentara poloneza prabusindu-se in acea vreme sub orice stacheta. Initial il intrebasera insa unde doreste sa manance, in sufragerie sau in bucatarie, intrucat in aceasta din urma incapere se afla televizorul si tocmai urma sa fie prezentat un comunicat cu raspunsul guvernului la solicitarile Solidaritatii (probabil la cele din august). “A, nu, pot manca oriunde”, raspunde omul linistit, “inclusiv in bucatarie, sunt obisnuit cu conditii mai grele, am facut si puscarie.” “Bun”, zice Wald nerabdator, caci Sorel se cam lungise cu povestirea, “si ce-i cu asta?” “Socialistul acesta brazilian este azi noul presedinte al Braziliei.”
Usor impresionat, Wald consimte ca povestirea are totusi un miez, sau macar o turnura neasteptata, iar noi rasuflam usurati. “Alta data, dupa episodul cu brazilianul”, continua Vieru molcom, “aceasta prietena, care are mult farmec, a gazduit un alt persecutat politic – un scriitor sovietic, urmarit cu tenacitate, din anumite motive, de autoritatile unionale. Se intelege ca ascunderea lui era in sine o mare problema, caci desi locuiau in centrul Varsoviei conditiile ramaneau, asa cum le-am descris deja, dintre cele mai proaste. Totusi, intr-un fel sau altul, gazdele s-au descurcat si de aceasta data.
Scriitorul cu pricina este actualul presedinte al Estoniei.”
“Dar unde se afla mansarda asta, dom’le”, sare brusc Wald de la locul sau, secondat de noi cu entuziasm, “in care se ung viitorii presedinti? Trebuie neaparat sa dam o raita pe-acolo!”
Discutia se reorienteaza catre cartea lui G. Bratescu Freud si psihanaliza in Romania, care, dupa cum observa Valentin, desi unica prin covarsitorul ei volum de informatie, “se incheie cu niste concluzii pesimiste – in legatura cu dezvoltarea psihanalizei la noi – care strica totul.” In esenta, s-ar putea crede ca psihanaliza nu poate prinde pe sol romanesc pentru ca spiritul latin ar fi mai luminos, mai mediteranean, mai senin decat cel neguros germanic (contraexemplul tipic il constituie nu doar Franta, dar pare-se ca si Italia). Wald, care e foarte bun prieten cu autorul, ne incredinteaza ca punctul de vedere din final e chiar cel impartasit sincer de acesta. Apoi ne istoriseste o intamplare semnificativa – se va vedea imediat pentru ce anume. Un alt prieten al sau, Emil Gheorghiu, plecat mai demult din tara, psihiatru practicant al hipnozei, revine dupa Revolutie in Romania. Intrebandu-l despre cum e sa profesezi la Bucuresti, E. G. incepe sa i se planga lui Wald: “Dom’le, nu merge mai deloc. Inchipuieste-ti ca intr-o zi eram in cabinetul meu pentru o sedinta de hipnoza colectiva. Tocmai hipnotizasem zece persoane, care stateau inaintea mea pe scaune. Deodata, usa se deschide pe neasteptate si cineva vrea sa intre. Un pacient care se afla mai aproape se intoarce insa cu degetul la buze: «Psst! Pleaca, te rog, ca suntem hipnotizati!»”.
Wald vede in aceasta reactie manifestarea unei anumite inclinatii spre echilibru si limpezime sufleteasca a romanului, pe care el o indrageste foarte mult si care ar fi sintetizata de expresia: “Ho, mai, ca nu dau turcii!”
Pentru un Dumnezeu materialist dialectic
50.
Ne povesteste despre un examen de materialism dialectic la care a picat trei militieni in uniforma (echipati astfel tocmai pentru a intimida), acordand in schimb nota maxima unei calugarite. “Parca eu le dadeam note pe uniforme? Si apoi, calugarita nu era si ea tot in uniforma?” Criticat de Tamara Dobrin la o sedinta de partid pentru povestea cu calugarita – cu atat mai vehement cu cat la mijloc era materialismul dialectic, Wald se justifica provocator cu o replica antologica: “Pai, daca a raspuns dumnezeieste!”
51.
Cand intra in discutie: “posterioritate”.
52.
Pe 19 ale lunii Valentin ma intreaba, cu excesul de precautie si de curtoazie care-l caracterizeaza uneori, daca n-as vrea sa-l insotesc intr-o vizita la cineva care locuieste vizavi de facultate, la Henri Wald mai exact, la care el mai fusese doar o data, cu cateva zile inainte, condus fiind de prietenul sau septuagenar pe care il indrageste atat de mult, Lucu Andreescu. Inainte de a-i putea da vreun raspuns, imi argumenteaza detaliat de ce ar fi profitabil pentru noi, intelectualiceste, sa-l vizitam pe Wald. Ceva mai tarziu imi va relata, razand, despre cum gresise Lucu etajul la care locuieste Wald, coborand la 3 in loc de 4, si cum il admonestase acesta, langa usa liftului, cu o umoare amicala: “Bine, ma Lucule, la 3 ti-am spus eu sa cobori?!”. Mi-l prezinta pe Wald ca pe un polemist dur si nonconformist, un ironist necrutator, un samurai al ideilor. “Dar va fi interesant, vei vedea…”De ce “dar”?
Lasa abia la urma ceea ce crede el ca ar putea intari un eventual refuz al meu: E marxist, stii… Unul dintre ai vechi… Tac, la aceasta precizare a lui. Da, si? Valentin ma priveste fix, asteptand parca o reactie din partea mea, eu ma incapatanez sa nu am nici una.
Prea ma deranjeaza postura de judecator al istoriei pe care ar trebui sa mi-o arog daca m-as sinchisi de asta.
Propunerea lui Valentin vine de altfel intr-o perioada in care ma simt foarte disponibil pentru a intra intr-o relatie de ucenicie. Atat doar ca nu sunt foarte constient de asta. Devin – chiar in momentul in care mi se ofera si solutia. Nimic nu mi se pare mai normal apoi decat sa merg acasa la Henri Wald – si parca si sensul traseului este anume ales de soarta: vizavi de cladirea facultatii.
Ne povesteste la inceput despre prietenia sa cu Noica, apoi despre Liiceanu si Plesu, dupa care trecem la probleme mai generale, unde constat cat de bine ne completam. Intr-adevar, aflu repede ca avem multe opinii comune, la care el, placut surprins, imi cere spre finalul vizitei sa-i aduc din productiile mele spre a le citi. Lucru foarte magulitor, abia astept sa am asa ceva.
Ma bucur ca l-am cunoscut. Un lucru e cert, martea a fost mereu ziua mea buna (si joia a proasta).
Vineri am cumparat Jurnalul de la Paltinis si Pagini despre sufletul romanesc. In plus, 4 scenarii de Pintilie, mai mult pentru ca m-a preocupat acum un an compozitia scenariului ca gen literar.
Jurnalul e realmente pasionant.
53. Ne povesteste ca atunci cand i s-a propus functia de secretar de partid al Ministerului Agriculturii a refuzat pe motiv ca: “Eu nu mai am nici o legatura cu agricultura de doua mii de ani.” Blocat, cel care ii facuse propunerea n-a inteles nimic, asa ca Wald il limpezeste: “Da, de cand Titus i-a imprastiat pe iudei, in anul 70.”
Atunci Titus inca nu ajunsese imparat, ci doar comandantul suprem al legiunilor din Iudeea, numit de tatal sau, Vespasian.
Ne impartaseste apoi istoria unui alt refuz – venit la propunerea de a deveni directorul Institutului de Filosofie. Sugerase atunci ca mai potrivit ar fi altcineva, care a si preluat, ulterior, acest post. Si aici erau “probleme de agricultura”: cercetatorii trebuiau sa analizeze culturile din perspectiva socialismului stiintific.
Problema domestica (insolubila)
54.
Daca putem gasi, intamplator, o femeie de serviciu care sa-i faca curatenie, intrucat cea veche n-a mai trecut de multa vreme; trebuie ca a primit vreo mostenire: l-a parasit fara nici o explicatie.“Si acum sa trecem la probleme si mai teoretice…”
55.
Wald: Sinuciderea mi se pare prea spectaculoasa, oricum s-ar realiza ea. Ii invidiez insa pe cei care au avut puterea sa recurga la aceasta solutie.(Reflectand daca exista mai putina nefericire in alte epoci comparativ cu a noastra, Wald concluzioneaza ca nu. Iliuta dezvolta o anume idee pornind de la sinuciderea lui Seneca).
Wald: As vrea, daca ar fi posibil, o sinucidere morala – adica sinuciderea sa fie morala.
Problema spinoasa a cetateniei
56.
Referitor la Harry Brauner, in perioada in care acesta era inchis intr-o celula si obisnuia sa transmita mesaje morse prin perete. “Cine esti?”, primeste el odata un raspuns de alaturi. “Harry Brauner, folclorist”. “Hait! Jidan?” “Da”. “Si de ce te-au arestat? Esti sionist?” “Nu, comunist”. “Hai sictir! Jidan, comunist – si in inchisoare!…” Interlocutorul era un oarecare Mironovici, legionar. Mai tarziu H. B. ia legatura cu Nechifor Crainic, un alt legionar, “dar unul luminat”. Impreuna, langa zid, incep sa compuna cantece, la care Crainic contribuie cu textul, iar Brauner cu muzica. Vor canta aceste cantece la iesirea din inchisoare.Iata o intamplare exemplara, zice Wald, pentru a nu sti cine sau ce este un evreu.
Pentru altii problema este mai simpla. “Eu decid cine e evreu!”, stabileste Karl Lueger, primarul social-crestin si antisemit al Vienei sfarsitului de secol XIX. Cuvinte care, paradoxal, au avut in epoca rolul de a limita intrucatva accesele antisemite.
Urmeaza o discutie ampla despre cearta din Israel dintre askenazi si sefarzi. Evident, Wald nu scapa prilejul de a stabili o legatura cu una dintre ideile sale anterioare: askenazii sunt mai inclinati catre rationalitate, sefarzii catre afectivitate. Moment crucial: 1492, anul izgonirii sefarzilor din Spania. Unii o iau spre nord, ajungand in Italia, Franta, Tarile de Jos, Germania de Nord si Anglia (sefarzii din Occident), in Balcani si in Lumea Noua… Ceilalti se indreapta spre sud si se asaza din Maghreb pana in Orient. Pe de alta parte, askenazii, care, locuitori la inceput ai nord-estului Frantei, ai Flandrei si ai Renaniei, se raspandesc ulterior in intreaga Germanie, in Elvetia, Anglia, nordul Italiei, Europa Centrala si de Est, America de Nord si cea de Sud. Cine este atunci mai evreu? Nici unii, nici altii. Incurcaturile sunt mari…
57.
Il intalnesc intamplator pe Wald, unde?, intr-o revista de divertisment. Cineva al carui nume nu-l mai retin semneaza o scurta notita prin care isi informeaza cititorul rebusist despre ce s-ar putea intampla daca in loc de “hau-hau!” cainii ar incepe sa latre dintr-odata, dupa o inspiratie subita: “uah-uah!”. Este evidenta voluptatea omului: exemplul lui Wald, cules din vreo carte a sa, il delecteaza la nesfarsit pe intervalul a 5-6 randuri de coloana, pana la a-l convinge sa-si imortalizeze descoperirea in aceasta insemnare de duminica.
58.
Malraux nu a afirmat deloc, asa cum gresit se tot citeaza, ca “Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc” – nu “religios” va fi sau nu va fi, ci “spiritual”! Aceasta-i varianta corecta, zice Wald, m-am informat printr-un prieten de-al meu care locuieste la Paris si care e atat de dragut sa-mi trimita aici toate cartile care ma intereseaza! „Religios” este reductionist in raport cu „spiritual”!