• Scandalul mortii
• Scurte intalniri
• Spitalele lui Wald
• Structuralismul waldian
• Subsolul de la Filologie
• Suveicile lui Aristotel

• Ultima intalnire din jurnal

• Viata de apoi

• Wald dixit!

• Z
• Ziua lui Ricu din 1993

Dimineata ne indreptam catre plaja situata intr-un mic golf, coborand in fuga un taluz inalt si abrupt. Soarele toropitor ne cam taie cheful de conversatie; feminitatea bronzata il anima. Din cand in cand mergem la bufetul de pe plaja – unde luam cate o bere; mai putin Mihnea, care ramane credincios principiilor lui de abstinenta alcoolica si isi cumpara de fiecare data o cola. Se va converti un an si jumatate mai tarziu, cand imi va istorisi in amfiteatrul Cantemir, inainte de intrarea lui Sorel Vieru care tine seminarul Sofistul, despre experienta mistica traita tot la mare, dar de 1 Mai, indata dupa administrarea unui paharel de vodca. E o vizualizare foarte vie ce-mi povesteste el, cu cercuri concentrice intens colorate si dilatate care mie imi evoca mandalele indiene, dar pe el il duc cu gandul la Fiinta parmenidiana. Intreb de curiozitate ce vodca a baut – nu ma lamuresc.

Ne abordeaza un adolescent emotionat si indraznet, dintr-o clasa cu ore de logica la care Valentin tinuse vreo doua saptamani locul Adelei. Valentin ii incalzise asta-iarna pe elevi cu panseuri despre Wilhelm Reich si revolutia sexuala si le ceruse parerea in legatura cu “fosilele burgheze de la cancelarie”, starnind furtuni de entuziasm. “Sub pietrele caldaramului, plaja…” Oare cum o fi sa-ti intalnesti idolul in slip?

Dupa-amiaza jucam ping-pong la un club, unde pierd partida dupa partida, in ciuda faptului ca odata cunosteam destul de bine sportul acesta; invat in schimb badminton, care pana atunci mi se paruse o chestie aeriana, imponderabila si abstracta. Cateva zile devin un maniac al badmintonului si imi propun sa inventez fluturii fosforescenti, care sa poata fi vazuti si noaptea. Odata intors acasa, voi constata ca experienta asta mi-a afectat serviciul si retururile la tenis (si asa nu prea grozave!), din cauza diferentei de calibru a loviturilor.

Trimitem ilustrate si dam telefoane. In timp ce Mihnea asteapta inca la unul dintre ghisee, eu si Valentin ne straduim sa-i convingem pe cativa trecatori ca inauntru se afla un fervent practicant al religiei lui Mahomed si ca e mai mult decat necesar sa-si lase toti, conform traditiei, incaltamintea la intrarea in cladirea postei; spre a fi mai convingatori, asezam pe trepte papucii de plaja ai lui Mihnea.

Seara mergem la o terasa cu muzica din centru si ne simtim bine. Incercam apoi sa ne punem in aplicare ideea tenebros romantica a scaldatului in mare la lumina lunii, dar luna lipseste tocmai in noaptea aceea si din romantismul nostru raman tenebrele, sonorizate de valurile furioase si invizibile. Nu ne incumetam nici macar sa coboram pe plaja.

Alaturi de camera lui Ilie locuieste un tip mai varstnic, pe care il cinstim intr-o seara cu tarie, ca niste buni vecini ce suntem. Sotia i-a iesit in oras cu copiii. Ne marturiseste confidential si sub juramant ca e un fel de psiholog sef la cel mai mare penitenciar de femei din tara. Evident, il asaltam cu intrebari, care mai de care mai ciudate; subiectul ne intereseaza, desi nu stim exact de ce.

Dupa plecarea lui Iliuta si a lui Flori, echilibrul grupului nostru se rupe. Valentin mai ales devine inexplicabil de melancolic, ca un pusti in prima lui tabara. Se refugiaza, precum Ovidiu printre barbari, pe unul dintre stabilopozii cu vedere spre larg si priveste absent valurile care i se sparg irizate la picioare. Schimb cu el cateva propozitii simple despre atmosfera din facultate si despre alte doua-trei chestiuni.

Intr-o seara ne plimbam toti patru pe stradutele din Eforie: e o intunecare frumoasa de vara, cu o usoara briza care ne racoreste. Poate de aceea ne incumetam patimas la o discutie mai teoretica, ajungand in cele din urma la probleme legate de divinitate. Mihnea e un credincios declarat, dar totodata ponderat, Valentin – un virulent ateu, iar eu, care din virulent (cu Anticristul lui Nietzsche la capatai in primul an de facultate) am devenit in ultimul timp numai ateu, ma transform in aceasta seara, spre propria-mi mirare, intr-un agnostic modest, ceea ce lui Valentin trebuie ca ii suna ca o tradare. Dupa patru ore de vagabondaj metafizic, ne anunta brusc ca a doua zi se va intoarce la Bucuresti.

Il conducem de dimineata la gara. Cu putin inainte de trenul lui, soseste de la Bucuresti o prietena a lui Mihnea, pe care imi amintesc ca am mai intalnit-o la cursul de filosofie contemporana. Rezultatul e ca vreo doua zile nu-l mai vedem nici pe el. Raman doar cu Marius, cu care pornesc intr-o zi pe jos pana la Costinesti. In acea dimineata Mihnea se relaxeaza pe o banca din parcul central, citind Minima moralia lui Plesu, adusa de prietena din Bucuresti, care intre timp se intorsese acasa. Ne oprim la Tuzla, la o bacanie care are trei, patru mese afara, la umbra, cu bere rece la halba. Langa noi s-au intrunit vreo patru pensionari de-ai locului; discutia lor degajata si familiara despre bicicleta unuia imi readuce sentimentul reconfortant al vacantelor la bunici.

Intr-alta zi luam trenul spre Constanta, la ideea lui Mihnea. Colindam o dupa-amiaza intreaga prin soarele arzator de sfarsit de sezon. Ne intindem in fine pe o panta inverzita cu vedere spre port. Imi aduc aminte de intamplarile dintr-o zi de armata, cu cinci ani inainte, trimis fiind ca hamal la una dintre danele de aici. Rememoram atunci nostalgic anii copilariei, cand veneam in Constanta la rude. La trei ani de la calatoria cu Mihnea, intr-alta preumblare si cu o alta companie, voi privi din nou portul si imi vor reinvia in suflet ratacirile din Constanta acelui inceput de septembrie… si vacantele petrecute la mare… si ziua de hamal in port… si macaralele pe care le zaream din autobuzul cu care ma intorceam in zori din invoiri… Cat de tulburator poate fi totul (imi ziceam)! Prezentul care fuge mereu inainte, haituit fara odihna de un trecut feroce!

Intram in cateva librarii si gasim carti bune la preturi vechi: Lev Tolstoi, Sonata Kreutzer, M. A. Bulgakov, Inima de caine, G. K. Chesterton, Omul care era joi, Mary W. Shelley, Frankenstein sau Prometeul modern, A. N. Tolstoi, Hiperboloidul inginerului Garin, Frantz Funck-Brentano, Secretele Bastiliei, R. L. Stevenson, Straniul caz al doctorului Jekyll si al domnului Hyde, André Malraux, Oglinda de la hotarul cetii, Donald Keene, Literatura japoneza. Atmosfera de destindere si poza noastra in pantaloni scurti sunt subliniate prin contrast de racoroasa intoarcere la odihna cuvantului scris. Marius isi alege o carte scumpa despre Sfanta Veronica. Nu-l cunosc prea bine pe Marius, dar Mihnea, care ii e prieten si care s-a informat parca direct la bursa librariilor, il sfatuieste (zadarnic) sa astepte pana la Bucuresti, unde isi poate procura cate carti religioase doreste la preturi rezonabile. Mie imi recomanda un volum cartonat de format mare, 25 x 35 cm., care nu e altceva decat o editie a Bibliei de la Bucuresti, mai exact a Exodului; ii voi urma sfatul si o voi cumpara de acasa la un pret modic, de la libraria Luceafarul, indicata de el. Aici mi se intampla ceva foarte ciudat: in timp ce ma plimb agale printre standuri, cateva carti sar singure din rafturi si aterizeaza pe pardoseala. Ma uit repede sa vad despre ce titluri e vorba, superstitios ca un ghicitor in orez. Libraresele se mira si ele, apoi afla prompt, mult prea prompt dupa parerea mea, motivul acestei rebeliuni subite: la vreun kilometru distanta, pe Bulevardul Unirii, se afla in curs de executie niste lucrari la carosabil. Explicatia lor nu ma convinge catusi de putin: cartile sunt bine asezate in raft, cu o inclinatie care exclude orice deplasare la trepidatii. Pe care, oricum, eu nu le-am simtit clatinand stabilimentul, nici nu le-am auzit. Uit insa incidentul cand descopar ceva mai incolo Maimuta goala a lui Desmond Morris.

Ii voi relata lui Valentin, prin octombrie, despre interesul meu pentru etologul britanic. Valentin – tipic pentru el atunci cand e vorba despre ceva care i-a ramas strain – nu reactioneaza in nici un fel. Tacere alba, polara.

Un an mai tarziu: ultimul entuziasm al lui Valentin poarta numele lui Desmond Morris. Incearca din rasputeri sa ma convinga ce tip extraordinar este acest Desmond Morris. Imi pune la dispozitie o multime de date si de idei ale lui Desmond Morris. Ma incredinteaza despre importanta pentru sexualitatea umana a concluziilor lui Desmond Morris. Ma sileste dupa o petrecere la Ilie, in statia de metrou Pacii, sa accept cu imprumut o carte celebra a lui Desmond Morris, pe care o imprumutase la randu-i de la Institutul Francez – evident, in traducerea corespunzatoare: Le couple nu.

Asaltat, buimacit, cucerit, il intreb timid si mai mult formal daca isi aminteste de ziua in care i-am pomenit despre Desmond Morris. Ma priveste descumpanit, interzis: Pai atunci inca nu auzise nimic despre el!

Ne oprim pe strada la un chiosc de ziare si eu intreb daca au hegal. “Ce anume?” intreaba vanzatoarea intrigata. “Hegel v-au adus?” “N-avem”, se dumireste femeia, “dar mai incercati din nou pe saptamana viitoare.”

Mi se lamureste o intrebare ramasa multa vreme latenta, revenind uneori in actualitate, si careia nu-i aflasem inca o rezolvare multumitoare: daca genialitatii trebuie sa i se acorde sau nu o sansa spre a se realiza. (Am sentimentul ca o data cu aceasta dilema asez punctul final adolescentei). E o problema pe care am mai discutat-o si la Wald. Mihnea, care a pornit discutia intr-o seara in camera lui de la bursucarie, sustine ca e foarte posibil ca in secolul nostru sa fi existat genii care sa nu fi avut sansa sa se afirme, sfarsind in schimb in crematoriile de la Auschwitz. Ii raspund ca si alte epoci au fost devastate de calamitati la scara unor teritorii intregi, precum epidemia de ciuma din 1346-1353, care a ras aproape jumatate din populatia de atunci a Europei. Pe de alta parte, geniile au emigrat, in general, din teritoriile periclitate la putina vreme dupa instaurarea nazismului. Ideea mea este poate cam romantica (dar aghezmuita de cuvintele unor Belinski si Pisarev, citite demult, la 17 ani, si fetisizate – …”geniul este stapanul absolut al vremii sale, care poarta cu sine numele lui”…; “Naturile geniale razbesc prin cele mai serioase piedici, ele se lupta cu vointa despotica a parintilor, cu prejudecatile societatii, cu saracia, cu ignoranta si, in ciuda tuturor acestora, reusesc sa ajunga acolo unde le indeamna o pasiune dominanta.” – dintr-o carte prefatata de Ianosi si tradusa de sotia sa), una romantica, zic – si anume ca oamenii din aceasta categorie privilegiata au un destin aparte, pe care il urmeaza neabatut. Misiunea creatiei aserveste biografia, opera se afla mai presus de persoana care o asterne pe hartie. Amintesc in treacat de cusurul pe care Noica i-l gasea lui Mircea Vulcanescu, de a-si fi sacrificat destinul intelectual cedand unui impuls – sublim – al uitarii de sine si salvand astfel un tanar cu pretul vietii.

Nici unul dintre argumentele mele nu sta insa in picioare. Si nu sunt de fapt argumente. Cine garanteaza ca epidemiile nu au inghitit si ele personalitati exceptionale? Iar geniile care au emigrat, de pilda un Freud sau un Einstein, erau deja de multa vreme consacrate. Un geniu inca embrionar, sa zicem de 12 ani, nu a avut, spune Mihnea, sansa sa se afirme. Vorba lui Hegel, istoria a facut pipi pe el.

Imi dau seama azi, rescriind aceste impresii, ca argumentele pe care le-am prezentat in continuare nu se opun in fapt celor ale lui Mihnea, ci intregii probleme. Nu adevarul sau falsitatea trebuiesc cautate, ci relevanta insasi a unor atari discutii. Cu alte cuvinte, nu are nici un rost si nici nu aduce vreun castig sa formulezi chestiunea genialitatii in acesti termeni. Sa asezi asadar accentul pe multime, ci nu pe fibra umana. Tulburatoare la asasinatele din ultimul razboi mondial e dimensiunea lor de genocid; nu am prea auzit in schimb ca cineva sa formuleze aceeasi problema la moartea simultana a – sa zicem – treizeci de persoane, sa se framante chinuit de supozitia ca printre cei treizeci s-ar fi putut afla, eventual, o minte geniala (nu pentru ca i-ar fi imposibil sa conceapa o astfel de situatie, dar pur si simplu nu o face). Sau sa se angoaseze din acelasi motiv pentru moartea unei singure persoane, prin accident, boala sau asasinat. Emotia de acest gen apare si se amplifica numai o data cu numarul. Oare condamnatul la inchisoare sau la moarte nu ar putea fi si el banuit de o genialitate latenta? Si de ce nu?

Irelevant (sau doar nefondat?) imi pare si regretul exprimat uneori cu privire la moartea unor personalitati de exceptie: de cate realizari minunate s-ar mai fi putut bucura omenirea daca genialul artist, savant, filosof ar mai fi trait cativa ani! Nu e la mijloc doar faptul ca “a murit prea tanar”, caci acesti creatori raman, pare-se, intotdeauna prea tineri ca sa moara. Descartes, de pilda, se stinge la 54 de ani, dar dupa o congestie pulmonara contractata la curtea bizarei regine Christina a Suediei care il convoca pentru convorbiri stiintifice la 5 dimineata, intr-o camera fara foc si cu geamurile deschise; Hegel, e adevarat, isi afla sfarsitul la 61 de ani, insa in plina glorie si rapus de o epidemie in regresie (Cholera sicca) – desi Hermann Glockner crede mai degraba in ipoteza agravarii unei suferinte stomacale; ce sa mai zicem de Büchner, care moare la 23 de ani, de tifos, sau, la aceeasi varsta, dar de sinucidere, Otto Weininger; de matematicienii Abel si Riemann care isi intrerup destinul la 27, respectiv la 40 de ani, prin cate o tuberculoza; de Galois, raposat la doar 21 de ani intr-un duel; tot intr-un duel, cu un anume Dantès (nume predestinat de aventurieri), moare si Puskin, la numai 38 de ani; Shelley dispare si el la 30 de ani, Byron la 36, Eminescu la 39; Gogol la 42; Balzac la 51, naruit de boli; Rilke de asemeni la 51 de ani, de septicemie, intepandu-se, ca intr-un roman prost, in ghimpii unui trandafir trimis de fascinanta Lou Andreas-Salomé (caz discutat la Wald); Rimbaud traieste 37 de ani – si tot asa si van Gogh; foarte neasteptata e moartea lui Labis, la 21 de ani, sub un tramvai; etc., etc., etc., exemplele sunt, oricum, de o abundenta strivitoare.

E indreptatit atunci sa spui ca moartea prematura nu reprezinta o pierdere pentru umanitate? Sau e pur si simplu cinism?

In ceea ce ma priveste, sunt inclinat sa cred ca moartea e numai unul dintre momentele unui destin, acela care are particularitatea de a incheia sirul tuturor celorlalte momente. Existenta fiecarei persoane eu o vad ca pe un sistem dominat de un determinism absolut, in care totul se afla intr-o nedezmintita interdependenta, iar daca iei ceva dintr-un loc trebuie, potrivit unei legi a compensatiei, sa pui echivalent intr-altul. Creatia isi afla si ea locul in acest sistem, iar fortele pe care le solicita vor lipsi cu necesitate dintr-alta parte. Aceasta carenta contribuie cu siguranta la epuizarea vitalitatii de ansamblu. De aceea chiar si moartea cea mai absurda nu cred ca survine intamplator, ci ca o rezultanta la un moment dat a tuturor actiunilor, gandurilor, alegerilor si convingerilor unei persoane. Moartea se poate datora unei imprudente, sau unei neatentii, dar cum aceasta rezultanta sintetizeaza o realitate infinit de complexa si cel mai adesea imperceptibila, necuantificabila, nu cred ca se poate indica in general vreo cauza explicita. Un om moare atunci cand a oferit tot ce avea de oferit. O prelungire creatoare a vietii sale ar fi, desigur, dezirabila, dar vorbim astfel de parca nu ne-am da seama ca puterea creatoare face parte integranta din sistemul fortelor lui elementare. Rilke era convins ca fiecare om are dreptul la o moarte proprie, astfel ca, bolnav de leucemie, alege totusi ca final un spin de trandafir. Optiunea lui descrie perfect situatia. Intr-un fel si Descartes a ales pentru sine, si asemeni si Galois, care a considerat totusi ca e mai bine sa se dueleze. Si chiar si in mortile cele mai neasteptate e vorba, pe cai foarte indirecte si uneori cu mult inainte, de o alegere. O alegere de o subtilitate incalculabila.

Imi dau seama ca vederile mele sunt in aceasta privinta intrucatva mistice, dar nu cred ca sa fii mistic inseamna cu necesitate sa cazi in eroare. Dimpotriva, imi place sa cred ca ma sustrag astfel unui pozitivism trivial, lesne de intalnit la tot pasul.

Si apoi, ma enerveaza sentimentul lacrimogen al regretului dupa opere pierdute inainte de a fi scrise.

Moartea mi se poate parea absurda in general, dar nu o voi considera absurda pentru ca a rapit culturii universale o personalitate remarcabila. Ca si cum opera ar sta in afara vietii pe seama careia de fapt se implineste.

I-am scris fiicei mele in America – discutasem cu ea despre aceste lucruri la recenta ei sosire in Bucuresti, incercand sa-i dau (si sa-mi dau) un raspuns la intrebarea: cum poate fi suportat, sau rezolvat acest scandal al vietii care este moartea? Raspunsul meu este: prin umor. Eu n-am citit, dar Dinu Noica mi-a povestit odata ca intr-unul dintre manuscrisele eminesciene gasise si urmatoarea idee: desteptii rad de altii, geniile de ele insele. La un nivel mai modest, putem sa radem si noi de noi insine. Cred ca oamenii foarte inteligenti au printre altele si capacitatea de a fi autoironici, de a nu se lua foarte in serios, nici macar in ceea ce priveste propria opera. Acesta este un bun mijloc de a combate spaima mortii, sau de a incerca macar. Fireste ca atunci cand a fi inspaimantat de moarte, sau a suferi intr-alt fel (boala, dragoste neimpartasita, angoasa) merita, adica din chinul tau apare o opera, care in plus mai e si geniala, nu e cazul sa te mai gandesti cum sa combati suferinta. Cred de altfel ca marile creatii au avut la origine o suferinta, care n-a putut fi exprimata (si vindecata, poate) decat pe aceasta cale. Bineinteles ca reciproca nu e si ea valabila, adica nu oricine sufera e un geniu.

Apropo de Noica si de umor: am citit foarte amuzat continutul unui plic pe care l-am primit azi de la Paris. Stiam mai demult ca acum multi ani o editura franceza i-a cerut lui Dinu sa trimita un scurt articol pentru un proiect care se numea Dictionarul operelor filosofice, despre un filosof roman. Inchipuiti-va, Noica a trimis despre mine si despre cartea mea Ideea vine vorbind. Uitasem complet acest lucru – s-a petrecut demult, parca mi-a spus el odata ceva – pana cand un prieten de la Paris mi-a semnalat aparitia acestui dictionar si a numelui meu in el, in volumul al III-lea, partea a treia. Am aici copia xerox a articolului. Sa citeasca cineva cu voce tare. Imi pare rau ca nu e de fata si sotia mea, sunt sigur ca ar fi amuzat-o la fel de tare ca si pe mine.

Textul in franceza, concis si foarte laudativ, ajunge la Diana, care il citeste pentru toti, apoi fila trece pe la fiecare dintre noi.

Wald (usor emotionat): Va dati seama, e ca o voce a lui Dinu Noica de dincolo de mormant, la cativa ani dupa moartea sa!

Noica a tradus titlul Ideea vine vorbind cu o formula excelent gasita, dupa parerea amfitrionului nostru – C’est par parole que l’idée surgit.

Revenind la tema mortii, reia Wald, il invidiez foarte mult (si imi pare rau ca nu mi-a venit mie ideea, mai ca l-as plagia!) pe acela care a lasat sa-i fie scris pe piatra de mormant: “Asa ceva nu mi s-a mai intamplat!”

Ce ma impresioneaza cel mai mult este faptul muririi, deci nu evenimentul mortii ca atare, ci descompunerea din viata, boala, stingerea treptata.

Si cand te gandesti ca oamenii inca se mai ucid intre ei, cu salbaticie, la sfarsitul mileniului doi – in secolul XX, ma! – cum se intampla in Bosnia de exemplu! Nu stiu voi ce parere aveti, dar eu nu sunt foarte optimist in ceea ce priveste viitorul apropiat. Sunt optimist in legatura cu viitorul mai indepartat, asta da. Dar deocamdata… ma bucur ca nu voi mai apuca acest “deocamdata”!

A trebuit sa recurgem la o intreaga stratagema pentru a-l vizita impreuna, intrucat in acest spital exista regula ca pacientul sa nu aiba simultan mai mult de doi vizitatori. Tipul in halat de la poarta ne recomanda sa intram pe rand. Intru cu Iliuta in prima “echipa”, facem cativa pasi, apoi eu ma razgandesc si ma intorc, indemnandu-l pe Valentin sa mearga in locul meu. Inconjur gardul spitalului si-l sar printre doua posturi de santinela. Ne intalnim din nou si ne indreptam catre biroul de unde se dau halate, unde asistenta de acolo se mira cand ne vede trei.

La plecare tipul de la poarta priveste frustrat in urma noastra si ne ameninta ca nu vom mai calca niciodata prin spitalul acela. Nici nu va mai fi nevoie, ii raspundem noi optimisti.

Ne-am asezat cu Wald la o masa de pe hol. Discutie foarte interesanta – merita dezvoltate pe indelete notele de la sfarsitul caietului:

tragedie – absurd – comedie

diferenta dintre: esenta (superior) – aparenta (inferior)

rol corectiv (rasul)

individ eroic

diferenta dintre absurd si lipsa de sens a lumii / a naturii (si de ce…) -

tragedie - sublim - absurdul - comedie - derizoriu

exemplu: un om mare cu glas subtire: comic exterior, tragic interior - tragicomic – W.: “Ha, ha, ha – saracul!” (“razi de mori!”).

Imi amintesc de prima vizita pe care i-am facut-o lui Wald la Elias, impreuna cu Valentin. Am stat si atunci la una dintre mesele cu scaune de pe hol. Valentin mi-a facut o surpriza, scotand din geanta o carte pe care i-a intins-o lui Wald, cu rugamintea de a-mi scrie o dedicatie. Realitate si limbaj, 1969. Un an bun: prima aselenizare si aparitia mea terestra. Autorul avea insa 49 de ani. “Pe asta am scris-o cand eram mic!”, exclama Wald detasat, vazandu-i titlul.

La o masa vecina se asaza un batranel, cu un radio pe care-l potriveste la un meci de fotbal. Wald devine nervos si sarcastic. E vizibil deranjat si se intrerupe deodata in mijlocul unei fraze, aruncandu-i o privire strivitoare vecinului si zicand iritat catre noi: “Asta ce vrea acum, sa asculte aici?!”

Noi schimbam pe ascuns zambete complice, scena e delicioasa.

I-am adus cateva banane si un borcanel de orez cu lapte pe care maica-mea, grijulie si preocupata de dieta lui Wald, a insistat atotstiutoare sa-l iau. Wald ma refuza foarte politicos, dar ferm; mandria lui a avut intotdeauna o solida componenta alimentara. Accepta pana la urma bananele, sub cuvant ca nu sunt acide.

Mai inspirat, Valentin ii intinde o carte (alta). “A, da!”, se lumineaza bolnavul nostru la fata, pofticios. “Asa ceva, sigur – tot timpul!”

La un moment dat, in toiul discutiei ii soseste o prietena. Naturala si materna, il rasfata pe Wald desfacand energica pachetele. Atractia principala o constituie un fel de cake foarte bun, din care suntem somati sa ne servim.

La plecare il intreaba cam ce-ar dori sa-i mai aduca. “Nimic, nimic”, raspunde repede Wald, “au venit si baietii… De toate mi-au adus!”. Eu si Valentin zambim dezorientati unul catre altul, in timp ce Wald, relaxat, o manipuleaza de pe scaunul sau pe vizitatoare.

Disputa dureaza de ceva vreme, devenind parca tot mai incalcita. Wald se decide sa trimita si el un articol, care are un mare ecou. In asa masura incat directorul revistei, Jean Wahl, se intreaba retoric intr-unul dintre numere: Oare clarificarea intregii chestiuni sa vina de la Bucuresti? La care Wald, povestind, izbucneste vehement, ranit in amorul propriu: Dar ce, Bucurestiul e Tombuctu?!

Ne povesteste altadata – referitor la cenzurarea corespondentei – cum a reusit sa trimita acest articol “dincolo”: a timbrat plicul in modul cel mai obisnuit si l-a aruncat in prima cutie postala intalnita.

Asa si acum.

M-am intrebat tot timpul, inca de la inceput, daca merita sa concurez memoria reportofonului. Am avut uneori sentimentul ca ceva din oralitatea lui Wald – esentialul – se pierde in notitele mele. Desi, desigur, mai multe momente se vor fi sedimentat pentru cei care l-am ascultat si cu care a polemizat. Sunt chiar lucruri pe care le retin punctual, intr-o expresie neta (poate ca nu cele mai importante totusi, pe o axa a formatiei-informatiei). M-am convins de pilda, waldian, de ce, in afara ca antisemit (“antievreu”, spune Wald, “caci nu ma refer si la arabi!”) nu am fost niciodata, nu voi fi, probabil, nici filosemit.

(In Confesiuni Wald se destainuieste intr-un fel la care, asa cum il cunosc eu, nu ma asteptam: “Am avut si am foarte multi prieteni neevrei, care au dovedit in momente grele devotamentul fata de mine, prietenia adanca si sincera fata de mine, afectiunea fata de mine, dar abia in momentul in care am citit ultima pagina a jurnalului lui Sebastian mi-am dat seama, fara sa-i condamn, constat doar cu mai multa luciditate ca pentru ei am fost, sunt si voi ramane un evreu. Ca evreu ma iubeau, cu un evreu erau prieteni, pe un evreu il aparau si mi-am dat seama ca nu poti scapa de evreitate.” (Editura Hasefer, Bucuresti, 1998, p. 177). Interpretarea pe care o da faptului (reactia la evreitate ar fi inclusa in insasi sfera acestei notiuni) mi se pare interesanta; dar indraznind sa ma numar printre prietenii mai recenti ai lui Henri Wald, imi dau bine seama ca pe mine cel putin nu m-a interesat niciodata in primul rand (sau in prealabil) evreitatea lui, decat in masura in care ea a devenit subiect teoretic de discutie cu prilejul intalnirilor noastre. Nu sunt nici pro, nici contra in aceasta privinta, nici nu mi se pare util sa fiu, am un echilibru care parca vine de la sine, care nu e nici indiferenta si pe care, in locul altora, l-as invidia. Imi place linistea franca pe care mi-o da aceasta atitudine).

Ca, pe de alta parte, minoritatile nu trebuiesc – cum se spune curent – “tolerate”, ci acceptate in diferenta lor creatoare. Am vazut cum dialectica (intoarcerea pe dos a aceleiasi haine; sau logica lui “Hais!” si “Cea!”, cum o defineste Wald) poate fi exersata ca o obisnuinta de gandire (cred ca lui ii este oricum temperamental proprie), fara a deveni si monoton-sterila. Etc.

In aceasta seara, intrucatva mai neobisnuit, a vorbit aproape numai el. Foarte in verva, spontan si in acelasi timp – interesanta caracteristica! – parca tocmai de aceea elaborat, cu miez; “intens”, cum zice Plesu.

Ii telefonez luni, pentru a stabili o intalnire. Spre mirarea mea (dat fiind programul sau – incarcat de obicei cu vizite si intrevederi) gasim repede dupa-amiaza de joi ca fiind cea mai potrivita. Ii spun cine va veni. Laura, cu un interes particular – cel de a avea o suma de evocari pentru proiectul ei de a scrie o geografie spirituala a Bucurestiului. Cristina si Costica Bradatan – da, va veni si el, cumva demult dornic sa-l cunoasca pe Wald (aflu abia dupa intalnire ca-l mai vizitase o data). “A, cel care semneaza cu un nume de ovrei”, il identifica Wald (intr-adevar, Costica scrie de ceva vreme, in “Adevarul literar si artistic”, la un foileton intitulat Jurnalul fiului risipitor sub pseudonimul “Isaac Bernstein”, asumandu-si si rezolvandu-si astfel in mod exemplar o evreitate pur teoretica; se pare de altfel ca insasi comunitatea evreiasca s-ar fi interesat la ziar despre el, intrigata ca nu-l afla in evidente).

Ne intampina jos, la usa scarii, de teama ca interfonul de curand instalat nu va functiona. Referitor la numarul la care poate fi apelat, Wald are o metoda mnemotehnica infailibila, pe care mi-o impartaseste la telefon: “R” vine de la “Ricu”, iar numarul reprezinta aproape intreaga data descoperirii Americii de catre Columb si totodata cea a alungarii evreilor din Spania – “veti vedea ca nu intamplator cele doua evenimente coincid”.

Oricum, interfonul isi face datoria, mai inainte ca Wald sa intervina in vreun fel. Urcam. Sus, acelasi ritual binecunoscut din fiecare sezon rece: ne imparte ziare pe care le asezam sub ghetele pline de zloata de afara. Ma tulbur, putin nostalgic. Privesc la plecare ce am calcat in picioare, e un numar din “22”, cred. Gandul de a sta cu bocancii pe reviste de cultura imi aduce un usor confort de petrolist texan care tocmai si-a cumparat un palat in Toscana.

Nu de multe ori s-a simtit Wald asa de bine ca in seara asta! Isi permite chiar sa fumeze o tigara (“desi nu am voie”), ceea ce nu l-am mai vazut niciodata facand. E de altfel, de un an sau doi, intr-o stare de spirit din ce in ce mai buna. Corporal s-a subtiat insa la limita, intrezaresc in el realitatea sintagmei “a devenit o umbra”, iar mainile sale nu sunt mai groase decat cele ale unui copil de sase ani. Pe de alta parte, parca nu il mai simt la fel de flexibil in controverse – nu ca altadata.

Ne spune – privindu-ma in special pe mine, ca pe un mai vechi de-al locului si ca martor – ca nici nu-si da seama cand au trecut sase ani de la moartea sotiei. Cand se afla “in acea stare in care m-ati cunoscut voi”. Contrasensul pe care il sesizasem mai demult, intre tonusul sau psihic in crestere si sentimentul pierderii irecuperabile, el il rezuma sintetic hegelian in felul urmator. Tocmai a citit o carte de corespondenta a lui Hemingway, pe care i-a adus-o Valentin. Intr-una dintre scrisori Marlene Dietrich ii reproseaza scriitorului ca sunt zile in care el uita de ea. E adevarat, ii raspunde Hemingway, te mai uit, asa cum imi uit uneori bataile inimii. (Alta data ne va explica ingenios mecanismul obisnuirii cu durerea pierderii sotiei. Nu e adevarat ca, in timp, aceasta durere scade. Nicidecum. E numai o iluzie. Omul este cel care i se adapteaza, invata sa o traiasca, se lasa modificat. De aceea devine ea suportabila – ceea ce nu inseamna si ca e mai mica).

Ne povesteste din nou, printre altele, despre mirarea de a constata cu regularitate – mai ales in ultimii ani – cat de multi si de devotati si de eficienti prieteni are. Si legat de aceasta, despre “strategia” pe care a adoptat-o ca sa le accepte laudele: le primeste nu pentru ele insele, ci pentru simpatia si caldura cu care ii sunt adresate.

Descopera de altfel, in permanenta, foarte multi suporteri neasteptati: o vanzatoare de la o taraba care ii refuza cu franchete banii pentru o banana, pe motiv ca i-a placut ce a spus dom’ profesor la o emisiune televizata; o voce la telefon, care poarta un nume nemtesc si care se ofera sa stea neconditionat si nelimitat cu masina personala la dispozitia autorului Confesiunilor...

Ne mai expune conceptia sa (amintita si intr-alte randuri) dupa care persoanele care se exprima mai greu si mai cetos, mai necizelat, pot fi recunoscute de la bun inceput prin utilizarea greoaie, primitiva a suprasegmentalelor si a paralingvisticelor. Precum si despre proasta impresie pe care i-o face limbajul necioplit, vulgar, folosit azi de tineri si – ceea ce-l socheaza cel mai mult – de tinere. Aflam astfel cum ii pot cadea urechile cuiva, sau cum i se pot vesteji.

Referitor la proverbiala gesticulatie a evreului (motivata de obicei religios), ne istoriseste o anecdota despre un calator prin Tel Aviv care il intreaba pe un localnic despre pozitia unei strazi. Localnicul, care duce cate un pepene mare sub fiecare brat, i-i da calatorului sa i-i tina. Acesta accepta, spre a primi indicatiile. Localnicul profita insa ca s-a eliberat si ridica din umeri, indepartandu-si larg bratele a nestiinta si exclamand cu sinceritate: “Habar n-am!”.

Si despre un spirit propriu ne mai spune, despre o gluma (“cam nepotrivita”) pe care a facut-o la Templul Coral, cu ocazia unei intalniri de sarbatoarea Hanuca. Bucurosi sa-l vada, cunoscutii sai il intreaba cum se mai simte. “Hanuca-n perete!”, raspunde Wald.

Ne relateaza despre remarcabilul sau prieten de altadata, Marcel Abramescu. Ca si despre avangardistul Grigore Cugler-Apunake, care isi botezase una dintre pisici “Da-te jos de pe canapea!”, iar pe cealalta “Si tu!”. Despre acesta circula odata si legenda ca isi striga fiicele “Asta” si “Aia” (dezmintita de Stefan Baciu intr-o postfata cu amintiri de la o intalnire cu Cugler la Lima, si inlocuita cu amanuntul savuros ca aceste fiice vorbeau, ca si sotia suedeza a scriitorului, perfect romaneste, numai ca cea mare cu un puternic accent suedez, iar mezina cu un puternic accent spaniol). Ne explica pe scurt despre ce scrie acum: un eseu in care comenteaza unele idei ale lui Boileau, pe care se gandeste sa-l publice in “Adevarul literar si artistic”. Si continua informandu-ne despre diferenta care exista intre hrana si mancare, ca distinctie esentiala intre gospodinele slabe si cele pricepute: a pregati hrana e natura, a face mancare e cultura.

Intre aceste povestiri de Seherezada, in timp ce menajera care vine lunea si joia trebaluieste prin bucatarie, se avanta pasionat pe taramul speculatiei – in seara aceasta, se pare, cu o certa preferinta pentru temele vechi si nou testamentare.

La plecare remarca, ridicandu-se cu greutate de pe canapea, ca a devenit intr-atat de cartezian incat ii e greu sa se mai “dezdoaie”. Dupa care, scriindu-i Laurei o dedicatie pe Confesiuni, observa ca ea se numeste aidoma uneia dintre fiicele lui Marx, Laura Lafargue, la care acesta tinea foarte mult.

(Patru ani mai tarziu, intr-o patiserie de pe Calea Victoriei, imi aduc aminte de aceasta maxima si i-o reproduc Laurei. Da, desigur, nu marul conteaza, spune ea – apoi precizeaza delicios: Si nici un cos cu mere!).

Casa are un farmec din alte vremuri. Portelanuri de Versailles intr-o vitrina, pe care ni le arata cu incantare. Pe pereti, tablouri de Grigorescu, Luchian, Petrascu. Un portret al doamnei Daniello din tinerete, de Piso. Ni se confeseaza cat de rau ii pare ca a vandut acum cativa ani un Tonitza. O face cu o gravitate care ezita, atat de tulburator pentru excesivul din mine, intre sentimentalism si pragmatism.

Are 89 de ani. Se mentine uluitor de bine, vioaie, spirituala. Din tablou ne priveste o femeie tanara, nu frumoasa, dar emanand un anume magnetism al atitudinii, mai ales din coltul ochilor ei negri si alungiti. Ca de caprioara, as zice, daca nu ar exista o anume siguranta de sine distanta, chiar o malitie neutra in ei. Se caracterizeaza drept “padureanca” din Bretcu; sesizez acea distinctie cu care oamenii fini ai trecutului au stiut sa nu rupa legaturile cu o geografie reala, de pamant, cu consistenta si particularitatile spatiului in care au trait si s-au format.

Elena Daniello a fost una dintre muzele lui Blaga. “Ultima iubire”, dupa biograful Ion Balu. Intr-un sens cumva inoportun al vietii, pentru ca ea l-a refuzat atunci cand Blaga i-ar fi cerut sa ramana cu el. Era maritata cu un medic, devenit mai apoi academician. O banuiesc intuitiv ca este o maestra a iubirii prin absenta, o persoana conditionata mereu de un echilibru interior, de o cumpana care nu se inclina cu nici un prilej prea mult. Desi pare sa inteleaga pasiunea, desi o traieste, ii ocoleste consecintele. Asa imi inchipui.

Aceeasi persoana ne va recita spontan, cu mare si nedisimulata placere, in mijlocul discutiilor, din versurile primite de-a lungul vremii. El ii trimitea, ne spune ea, poezii de doua ori pe an: cu ocazia onomasticii si la ziua de nastere. Romanul Luntrea lui Caron ii este, de asemeni, dedicat. Ana Rares este ea.

La Biblioteca Centrala Universitara directorul aminteste la un moment dat cum Blaga statea la fereastra adesea, dimineata, si o privea pe Elen trecand catre spitalul unde lucra. O privea indelung, de cum aparea si pana se pierdea din vedere. “O filma”.

Doamna Daniello ne arata la un moment dat un volum foarte gros pe care ea insasi l-a intocmit, demult, cu radiografii dentare. Acest catalog, o premiera in felul sau, a ajuns la un moment dat material de studiu pentru studenti. El s-a ivit insa dintr-o necesitate personala, aceea de a recunoaste diversele afectiuni din domeniu. A mers la profesorul sau si l-a intrebat cum crede ca se poate descurca fara imagini ale patologiei dentare. Rasfoieste bucuroasa plansele, pentru noi, cu o mandrie laconica.

Blaga frecventa casa Daniello pentru ca, spune Elen, se simtea in siguranta. Era deja epoca de apriga dezlantuire a Securitatii.

Primea de la el de ziua ei, in fiecare an, trei trandafiri superbi, dintr-un soi anume. A incercat sa planteze soiul respectiv in propria gradina, dar butasul s-a uscat. Intr-o noapte a avut un vis, cu Blaga si cu trandafirii, iar la scurta vreme din butasul uscat au rasarit trei tulpini. Ea a vazut intr-aceasta un fel de miracol. Si, intr-adevar, merita sa crezi ca este.

Ii place - ne destainuieste razand autoironic si complice - sa sarute florile din mica gradinita din curte, atunci cand le uda. Rup, la plecare, de pe tulpina unui trandafir invecinat cu cei trei, un ghimpe, fara sa stiu prea bine de ce. Apoi imi dau seama ca vreau sa-l pastrez, ca amintire si ca talisman.

Ratacesc serile prin Cluj, consumandu-mi aviditatea de a cunoaste cat mai bine fiecare loc in care ajung. Exagerez, naturellement, iar ochii incep sa ma doara si am o senzatie bizara a materialitatii imaginilor care mi se ingramadesc in memorie.

Dupa doua-trei zile cred ca am vazut foarte mult – sunt meticulos, obstinat si ma orientez foarte bine. Descopar, impreuna cu colegii din echipa de filmare, un mic restaurant grecesc pe o straduta laturalnica, unde doua zile mancam pe saturate macaroane la cuptor preparate senzational, cu tot soiul de ingrediente dintre care nu lipsesc carnea, costita si piperul. De pe meniu mai alegem la intamplare un fel numit kokinisto, dar fara acelasi succes. Rasfoiesc, la standurile librariei mari din centru, un studiu subtirel despre neorealism, scos de o editura locala si pe care nu l-am vazut niciodata in Bucuresti. Fac prostia sa nu-l iau, desi ma intereseaza foarte mult.

In drumul de la locurile de filmare la hotel, baietii ma poarta pe un traseu haotic cu microbuzul, intrucat unul dintre ei tine mortis sa-si gaseasca in talcioc nu stiu ce piesa de Dacie. Dar mai intai trebuie sa gaseasca talciocul. E unul singur, sau sunt mai multe? E la periferie, sau mai spre centru? Oprim de mai multe ori, spre a intreba trecatorii. Pana la urma se dovedeste ca talciocul e chiar langa hotel, la vreo cinci minute de mers pe jos. Pornim cu microbuzul intr-acolo. Nu e un talcioc, ci doar un mic magazin, cu piese la mana a doua. Maistrul nostru de lumini coboara repede, intra in hardughie si iese la scurt timp, cu pasi grabiti si misteriosi: nu au ce cauta el. Dupa cinci minute de injuraturi alternate cu reverii tehnice se declara, in fine, multumit.

Incep sa ma simt singur.

Intr-o dupa-amiaza ploioasa privirea imi cade, la un chiosc de ziare, pe un titlu albastru care la o prima, fugara ochire nu imi dau seama de ce imi suna atat de familiar: Henri Wald – laureat al Premiului ALIA. Ma simt dintr-odata ca si cum as fi reintalnit in carne si oase un prieten de demult. Cumpar ziarul si il citesc cu nesat, sub o streasina. Apoi din nou, pe indelete, in camera de la hotel. Prima pagina e intesata cu fotografii, dintre care il recunosc in vreo trei pe Wald, apoi o serie de personalitati culturale de prima importanta. Paginile de la mijloc detaliaza, cu larghete, evenimentul.

Intaia reactie dupa lectura este sa-i telefonez imediat, pentru a-i spune cat de mult ma bucura vestea si aprecierile din ziar. Nu am insa numarul lui de telefon la mine. O voi face cateva zile mai tarziu, din Bucuresti, cu un fel de voluptate a amanarii.

Este miscat de efuziunea mea; imi relateaza pe scurt despre festivitate. Crede ca invitatii au exagerat foarte mult in ceea ce-l priveste si e foarte intrigat totodata de una dintre fotografiile sale – in care, intr-adevar, cu greu il poti recunoaste pe Wald.

Ii amintesc, spre consolare, ca atunci cand in 1937 lui Roger Martin du Gard i-a fost acordat Premiul Nobel, jurnalele frantuzesti au publicat, din greseala, o fotografie a varului acestuia, Maurice Martin du Gard. Intamplarea l-a facut fericit pe scriitor, care avea oroare de publicitate, aranjand de altfel cu portareasa sa-i trimita pe jurnalistii care-l cautau la un etaj nelocuit (etajul 4).

Anecdota il amuza pe Wald, il aud cum exclama in receptor, iar eu ma bucur ca il amuza.

Convorbirea cu el imi da o stare foarte buna. Imi amintesc parca de un vis vechi, important, despre care nici nu stiam pana in acest moment ca e vis. Iar acum, cand in fine stiu, el a devenit realitate.

Pentru foarte scurta vreme sarbatoritul s-a aflat in dilema, auzind ca a aparut in traducere Mein Kampf (ceea ce a starnit un mic scandal in presa noastra). S-a insufletit brusc la gandul de a cumpara cartea. Interesul i-a disparut insa comic de repede cand a aflat cat costa: 6000 de lei! A decis pe loc ca e mai bine sa-si cumpere totusi ghetele pe care le planuise din vreme.

Ion Ianosi catre Henri Wald, duios-malitios, la plecare: “Marele tau defect si marea ta calitate este ca faci teorie din orice” – in timp ce Wald se incalta si “teoretiza” pe marginea acestui lucru, ca raspuns la o intrebare a lui Valentin.

SFARSIT